Despre entuziasm

Despre entuziasm

Ne-am obişnuit să credem că “aşa e omul, nu-i ajunge niciodată ce are, nimic nu-l mulţumeste”. Un tipar.

Dacă şi-a dorit să obţină ceva, munceşte, obţine şi după ce şi-a atins scopul, se bucură o clipă, două clipe, apoi rămâne dezamăgit pentru că nu mai trăieşte cu adrenalina în sânge; îi lipseşte acea stare de agitaţie, de frenezie, de “ardere” în focul pasiunii, al dorinţei, al atracţiei, nu mai simte farmecul vieţii dacă nu se incită sau excită de greutăţile drumului de parcurs.

Dacă îi dai pe degeaba, nu apreciază. Dacă aleargă, se zbate, se agită, tremură şi transpiră pentru a obţine ceva ce este greu de obţinut, atunci da, atunci simte că trăieşte, simte bucuria realizării, ba chiar a sensului existenţei sale… Altfel, totul îi pare monoton, fad, fără de valoare. Nu poate avea respect pentru ceva ce i se oferă aşa, pe de-a moaca. De-aia trebuie să plătească un preţ, pentru că, altfel, ceea ce e pe gratis, cum e şi aerul pe care-l respirăm, nu are valoare, nu are importanţă, nu-l excită, nu-i ridică hormonii în creier (cu condiţia ca aerul să nu fi fost déjà infestat cu oarece substanţe distribuite în acest sens! ), nu-i aduce satisfacţie.

O altă expresie (intrată în limbajul şablonoid şi care rulează din subconştient) ce defineşte omul nebucuros de viaţa sa este: “şi-a pierdut entuziasmul”. Cuvântul „entuziasm” provine din grecescul „enthousiasmos” , ceea ce se traduce prin “a fi inspirat de zeu”, “a fi posedat de zeu” sau, cum mi-ar plăcea mie să descriu, “a fi plin de Dumnezeu” , “a fi respirat de Dumnezeu”. Un sinonim al entuziasmului este “însufleţirea”. În-Suflet-Simţirea! Bucuria de a fi, de a trăi în acest corp uman experienţa vieţii umane ţine, prin urmare, de suflet, de spiritul ce vine din Dumnezeu, ce este Dumnezeu. Şi-atunci, de ce să ne mai întrebăm cum de ne-am pierdut bucuria dacă asociem trăirea acesteia doar cu starea de satisfacţie obţinută prin posesia altor lucruri, funcţii, persoane? Este sufletul nostru bucuros de toate aceste realizări?… Dacă este, atunci bucuria sa nu este perisabilă şi nu dispare odată cu atingerea obiectivelor minţii.

Omului modern nu-i place liniştea, nu-i place pacea, s-a obişnuit cu zgomotul, cu agitaţia, cu frământarea, cu lupta, cu negarea. Se recunoaşte pe sine în mediul care l-a creat să fie astfel. Ceea ce are, deţine, posedă, nu-i e niciodată suficient. Ceea ce n-are, reprezintă o atracţie pentru el. Exact asa cum singurul măr interzis din “grădină” era şi cel mai atrăgător. Nu tonele de alte mere de lângă noi, din apropierea noastră, ci doar acelea la care ne este greu să ajungem, ba, şi mai mult, acelea despre care am fost avertizaţi că ne-ar provoca suferinţă.

Informaţiile conţinute în mediul în care ne manifestăm ne traversează câmpul, corpul într-un ritm uluitor. Se spune că 4 miliarde de biţi de informaţie pe secundă trec prin noi. Doar vreo 2000 de unităţi rămân ataşate, absorbite şi procesate de creierul uman. Pe secundă!

În fiecare secundă învăţăm, în mod inconştient de cele mai multe ori, câte ceva. Trece prin noi câte vreo informaţie conţinută în energia câmpului prin care ne mişcăm. Ar trebui, atunci, să nu ne plictisim deloc!

Oamenii vor emoţii intense, vor să simtă că trăiesc pînă dincolo de limitele lor, se duc şi dau bani mulţi ca să se arunce cu capul în jos de pe cine ştie ce pod; vor să vadă castele şi prinţese şi prinţi şi alte plăsmuiri ale imaginaţiei stimulate astfel încă din fragedă pruncie, aşteaptă să se căsătoarească cu cine ştie ce prinţ sau prinţesă. Au tipare subconştiente ce conţin aşteptările lor inconştiente. De ce? Pentru că se proiectează mereu altundeva şi altcândva decât să trăiască aici şi acum. Nimeni nu-i învaţă să vadă frumuseţea de lângă ei, să se bucure de fiecare pietricică pe care calcă, de fiecare floare de pe marginea drumului, de măreţia fiecărui copac ori petec de cer, de frumuseţea fiecărui om, dar mai ales de a lor înşişi. Nu învaţă nici măcar să caute frumuseţea în ei înşişi pentru că, în esenţă, au invăţat să se ascundă. Au învăţat să se nege. Atât de bine! Să îşi ascundă pieile şi sentimentele şi, mai ales, gândurile. Au învăţat să se mascheze şi să se mutileze pentru a fi pe placul comunităţii, “să fie în rând cu lumea” (nu cumva să iasă din rând, că, cine ştie, se vor întoarce cu toţii înspre el şi il vor arăta cu degetul… mai bine să rămână în grup, ascuns în turmă).

Oamenii au învăţat să alerge în afara lor după ceea ce, de fapt, nu pot găsi decit inăuntrul lor. Această “ştiinţă” se perpetuează cu fiecare repetiţie a frazelor de genul:  “Trebuie să înveţi, mamă, trebuie să mergi la facultate, ca să nu ajungi să munceşti din greu, la fabrică.” Ori, “trebuie să-ţi găseşti un soţ bogat, ca să nu stai cu grija zilei de mâine”.  Părinţii, cu bune intenţii, din atât cât au trăit ei şi au cunoscut ei despre viaţă, despre lume, despre suferinţe şi despre fericire, transmit copiilor lor dragi, sădesc în ei, seminţele propriilor experienţe. Le transmit, le încurajează, şi-apoi îşi doresc ca ai lor dragi copii să nu treacă prin aceleaşi experienţe grele. Bineînţeles că le cer copiilor să asculte, să facă cum li se spune, să se supună. Părinţii nu pot transmite mai mult decât exact ceea ce au învăţat ei din experienţa lor.

Oamenii vor orice altceva decât pe ei inşişi. Nu se vor pe ei, nu se mulţumesc cu ei înşişi. Nu le ajunge. Vor ceva, nu se ştie ce, dar ceva cu care să se poată compara, ceva în care să se poată reflecta. Narcisismul se manifestă prin oglindire. Şi nimeni nu-i de vină.

Există vreo ştiinţă care ne învaţă despre sămânţa bucuriei, despre rădăcina bucuriei de a trăi, de a experimenta? Una singură! Ştiinţa tuturor ştiinţelor. Probabil că toate, adunate la un loc, şi tot nu ar putea explica Bucuria, Pacea, Iubirea, Liniştea şi Armonia pe care le poate trăi un om în clipa întâlnirii cu Sinele, cu Dumnezeu, cu Tot-Ceea-Ce-Este, în clipa regăsirii.

Entuziasmul firesc şi bucuria rezultă din iubirea naturală, autentică, fără de condiţii.

Atingerea acestui foarte înalt nivel de conştiinţă, la care puţini dintre marii oameni ai lumii au ajuns, este însăşi salvarea lumii din experienţa binelui şi răului. Referindu-mă la Scala Conştiinţei realizată de dr. David R. Hawkins, nivelul Iubirii se află la jumătatea distanţei dintre cel mai scăzut şi cel mai înalt nivel de conştiinţă pe care îl poate suporta un corp uman. Între 1 şi 1000, nivelul Iubirii se manifestă la valoarea de 500. La valoarea de 1000 au ajuns doar marii avatari ai lumii, Krishna, Buddha şi Iisus.

“Rareori  nivelul conştiinţei oamenilor atinge nivelul calibrat 500 (numai 4% din populaţie). Şi mai rar este atins nivelul Iubirii Necondiţionate la 540 (0,4% din populaţie). Multe din geniile ştiinţelor (Newton, Freud şi Einstein) au calibrat, în mod ciudat, la exact 499.”

David R. Hawkins – Adevăr versus Falsitate

 Câmpul electromagnetic al inimii domină câmpul cerebral. La fel ar fi firesc să domine sufletul mintea, nu credeţi? Dacă ne ducem cu atenţia şi conştienţa în inimă şi stăm acolo liniştiţi câteva clipe, s-ar putea să trăim starea de pace şi liniştită bucurie, de totală armonie în urma căreia să putem gândi, într-adevăr, liniştiţi, împăcaţi, senini şi bucuroşi:

Totul este. Aşa cum este. Şi eu sunt. Ceea ce sunt.

Iubire, Bucurie, Armonie.

©Daniela Marin, 2012

update 16.06.2019: Articolul acesta a devenit parte din cartea publicată in 2014,  NOI in secolul XXI – Volumul 2 

One thought on “Despre entuziasm

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.