Amintiri despre “Luna”

În toamna lui 2015 am publicat o carte: Povestiri de pe Pământ, o adunare de conţinuturi publicate în bloguri – dialoguri spirituale, poveşti, scrisori, ba chiar şi câteva poezii, fragmente din experienţa intersectării cu lumea, o părticică din povestirile Pământului aşa cum s-au ecranizat acestea pe ecranul proiecţiilor personale.

Pe ultimii metri ai alergării din acea perioadă foarte plină, am trimis manuscrisul Alexandrinei Carmen Ene, cu rugămintea de a-mi scrie un cuvânt înainte. Timpul acordat, extrem de scurt, se regăseşte în textul de mai jos, cu referire la primul dialog ce deschide cartea. Şi pentru că azi e lună plină, şi eclipsă, mi-am amintit.  😉 Chiar dacă în acel text era vorba despre o altă lună plină, din luna mai, posibil a anului 2015, dar… asta nu-mi amintesc. 🙂

<<La o primă întâlnire cu textul, în fața ochilor mei a răsărit, rotundă și plină, o lună la care se uitau un el și o ea (Luna). Și, deși ambii au câte doi ochi, sau cel puțin așa lasă textul să se deducă, protagoniștii primului dialog spiritual privesc drept și receptează imaginea satelitului natural al Pământului cruciș, adică diferit. După care urmează un schimb de replici ilustrative pentru scoaterea ochilor cu punctul ascuțit de vedere al celuilalt, variațiune pe tema conflictelor specifice poziției schizoid-paranoide (ori eu, ori tu, nu e loc pentru doi, nu putem avea dreptate amândoi în același timp, formă de iluzie perceptivă frecventă în relații și în special în cele de cuplu, de aceea nu mă surprinde decizia personajului feminin de a anula cuplul și aș putea să fantasmez, dacă e să intru în jocul imaginativ la care mă invită textul că ea se identifică lunii și atunci el, dacă nu poată să simtă, trăiască luna în toată splendoarea ei, cum ar putea să o cuprindă pe ea ca și femeie?).

Iată-mă, așadar, implicată în operă, a reușit să mă prindă la cotitura diferenței de gen. Textul devine pentru mine un fel de lună, pe care nu o privesc doar cu ochiul rece al criticului literar, ci cu sensibilitatea mea feminină. Și îmi dau seama că adeseori am fost ea, ea cea din dialog și nu am lăsat spațiu unui el să fie rațional, logic, să fie așa cum este, chiar și dacă astfel pare că nu poate să simtă frumusețea, poezia naturii și a lumii în care trăim. Însă știu că în momentul în care spun “aș putea să fantasmez” fac referire la modul în care textul se re-crează în mine la intersecția dintre identificările și proiecțiile mele (tributare istoriei personale și lecturilor mele) și ceea ce autoarea a încercat să transmită. Pentru că autoarea, Danij, cum îmi place uneori să-i spun în gând și nu numai, se întinde pe divanul scrierilor sale în fața mea ca și potențial cititor, într-un alt fel de exercițiu de autodezvăluire, de astă dată nu atât de direct precum cel de la cafea, ci mediat de toți acești naratori și personaje, toți acești eu, el, ea, Damir, Maestrul, prietena, prietenul, adică o întreagă lume reflectată și adunată în sine și prin care vorbește și se vorbește. Dar Danij se întrevede și se ascunde printre cuvintele pe care le răsfir de-a fir a părul micului Einstein din mintea mea, care pare și vrea să creadă că înțelege și o găsește, așa cum o știe și cum nu o știe, aici, pe pământul iubirii de lectura cea de toate zilele, care poate să salveze omenirea de sordid și rutină. Și imi propun să nu mă las jucată pe sforile dependenței de un mod de a face o interpretare de text, și să nu dau răspunsuri automate, repetând clișeic sintagme sociale (Dependența) și nici să ordonez curat, structurat impresiile legate de cele trei părți ale cărții care multiplică perspectivele într-un exercițiu de reinventare și relativizare a formei, tocmai pentru ca punctul pe i-ul adevărului să nu poată fi pus decât prin răspunsurile pe care fiecare cititor nu le găsește în carte. Pentru că autoarea nu încurajează un raport de genul Sforar-creator-păpușă dependentă de răspunsurile Păpușarului, decât în contextul în care, îțind doar întrebări, mă descopăr eu ca și Sforarul păpușii din mine, adică un întreg. Oare cum ar fi să ne dăm de-a dura de la întreg la întreg ca în textul platonian? Și să ne jucăm “de-a hopa-mitică cu cerul cu temperatura și presiunea aerului”…Cum ar fi? Sau cum am fi?>>

Alexandrina-Carmen Ene

 

Luna

— Te-ai uitat la lună?

— De ce să mă uit la lună?

— E plină.

— Aşa, şi?

— Şi, e frumoasă.

— Aşa, şi?

— Nu ştiu, parcă e specială, parcă e altfel.

— Altfel decât o lună plină?

— Da… Ţie nu ţi se pare?

— O lună plină e o lună plină.

— Bine, dar nu e la fel. Niciodată nu e la fel.

— Lucrurile astea sunt la fel, pentru mine. Nu ştiu de ce ţi se pare ţie că ar putea fi altfel decât ca de obicei.

— Care obicei?

— Obiceiul nostru de a vedea luna pe cer, în diferite etape ale mişcării planetei în jurul axei şi în jurul soarelui, etc. Chestii de-astea!

— Şi ţie ţi se pare că nimic nu se schimbă între un moment şi altul, între rotirile astea ale planetei în jurul soarelui? Ţi se pare că totul e la fel?

— Da.

— Cum poţi să crezi asta?

— Uite ce e, iubito! N-am chef să ne certăm dintr-o prostie. Ce cred eu despre lună sau despre lucrurile care se văd în jurul nostru e treaba mea, dar asta nu trebuie să afecteze  relaţia noastră.

— Adică părerile tale sunt treaba ta, drept urmare şi părerile mele sunt treaba mea, să nu te mai deranjez cu astfel de întrebări că te supăr?

— N-am zis asta! Of, dă-o naibii de lună, uite cum strică ea relaţia dintre oameni! Ce naiba, tu chiar crezi în prostiile astea?… Că ne influenţează, ne afectează, că se schimbă ceva? Eşti chiar aşa… naivă?

— Ai vrut să zici că sunt proastă, de fapt, nu-i aşa?

— Nu-mi pune mie în gură ce n-am spus.

— Dar ai gândit.

— De unde ştii tu ce gândesc eu?

— De la tine.

— Cum adică de la mine? Ce, eu ţi-am spus că te cred proastă? Crezi că eu aş sta în relaţie c-o proastă? Cum să crezi asta despre mine?

— Alex, e luna mai, e lună plină, în noaptea asta va fi şi eclipsă de lună, Venus, Jupiter şi Mercur formează un triunghi, se sărbătoreşte coborârea luminii lui Buddha cel Viu, binecuvântarea anuală, este chiar o seară specială, cel puţin pentru mine.

— Dar ce treabă ai tu cu Buddha? Ce, eşti budistă?

— Şi dac-aş fi, te-ar deranja?

— Iubito, spune-mi sincer, eşti budistă?

— Şi dac-aş fi, te-ar deranja?

— De ce-mi răspunzi c-o întrebare? Eşti şi evreică? Că era o vorbă că numai evreii nu răspund direct la întrebări, răspund tot printr-o întrebare.

— Ţie îţi pasă de mine?

— Normal că-mi pasă.

— Mă iubeşti?

— Sigur că te iubesc.

— Ia-mă de mână şi hai să privim luna împreună, vrei?

— Ok, privim şi luna. Dar mai întâi răspunde-mi la întrebări.

— Care întrebări?

— Dacă eşti budistă şi evreică. Şi dacă e aşa, atunci de ce n-ai spus până acum şi de ce-ai mers la Înviere?

— Şi dacă aş fi toate astea la un loc, ce-ar fi?

— Cum adică să fii toate astea la un loc? Aşa ceva nu se poate. Ori eşti creştin ori eşti budist ori eşti evreu.

— Altfel nu se poate, nu? Nu poţi concepe totul la un loc, dar spui că mă iubeşti.

— Ascultă! Mi se pare că în seara asta ai ceva, eşti pusă pe ceartă. Mai bine hai să mergem acasă să bem ceva şi să ne culcăm.

— Nu, iubitule. Nu sunt pusă pe ceartă şi nu vreau să mergem acasă. Vreau să privim luna împreună, vreau să trăim iubirea împreună, vreau să fim cu totul împreună. În Cer şi pe Pământ. Sufletele noastre din cer să se unească, trupurile noastre pe Pământ să le primească.

— Ai făcut o rimă. Eşti şi poetă?

— Mi-ar fi plăcut să fiu poetă, dar nu sunt. Aşa cum nu sunt nici budistă, nici evreică.

— Ah, slavă Domnului! M-ai liniştit! M-ai speriat destul de tare, să ştii. Nu de alta, dar nu ştiam cum o să ne despărţim, cum o să-mi fie, că eu m-am ataşat de tine, ştii? Îmi placi, mă simt bine cu tine. Îmi dai aşa, o putere, încredere în mine, ai tu ceva deosebit… Mi-ar fi fost tare greu.

— Şi ai gândit toate astea între cele două întrebări?

— Păi, nu chiar între ele, şi după ele, când am văzut că eviţi să-mi răspunzi.

— Hm! Am înţeles. Gândeşti repede.

— Normal. Sunt deştept.

— Deşi dormi.

— Faci mişto de mine?

— Nu.

— Păi, atunci cum spui că dorm?

— Ei, nu lua şi tu în seamă! Budisme de-ale mele!

— Ştii ceva, nu mă lua peste picior! Eşti sau nu budistă? Răspunde-mi clar!

— Clar!

— Clar… adică eşti?

— Clar este faptul că orice aş fi, nu sunt potrivită pentru tine.

— Ce tot vorbeşti? Pe tine te-a-mbătat luna asta?

— Nu. M-a trezit.

Din Povestiri de pe Pământ – Partea întâi: Dialoguri spirituale

8 thoughts on “Amintiri despre “Luna”

    1. Multumesc pentru apreciere! ❤
      Cit despre eclipsa… De cele mai multe ori opozitia nu naste doar tensiune, ci lupta. Intre intuneric si lumina, intre realism si fantezie, intre minte si inima, intre si intre. Un cimp de forte care, cautindu-si echilibrul individual, sunt gata sa rupa, sa se rupa una pe alta, sa faca orice numai sa scape de umbra, sa-si regaseasca linistea, sa revina la ceea ce este cunoscut, confortabil, coerent.
      Pe-aici tuna. Din cerul plumburiu curg citeva fire de ploaie. Insuficiente pentru a dizolva presiunea.

      Liked by 1 person

      1. Sa vina, dara. Nici eu nu le caut, dar si cind vin, ma cauta ele chiar daca vreau sa ma ascund.
        Mie mi-a placut poemul dvs “Rugaciunea unui drac”. De la titlu si pina la plinsul nerostit, o descatusare inca prea delicata, parca cu grija strigata, sa nu raneasca prea tare pe cei dimprejur.

        Liked by 1 person

      2. Cred că inconștient poemul s-a gîndit și la cititori. Așa-s poemele, vin dacă vor, cînd vor și în ce chip anume vor. N-ai ce face! Dacă încerci altceva în afara finisajului, riscul e să strici darul și ar fi păcat…

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.