Şi vântul a-nceput a-mi da de veste,
şi crengile marilor tei,
trufaşi,
mereu râzând arţarilor pui
ce pielea prea plină de rău şi urât
îşi leapădă blând,
şi sălciile străvechi
cu trunchiuri mai rupte,
şi pui de răţuşte
aproape de mal
în valuri de lac
(strălucind câteodată ca marea, ştii?)
aproape o ploaie
(ce ieri o cerusem
şi, uite, de-abia azi!)
din norii firavi
(naivi, neştiindu-se apă)
picuri prea mari pe alei se făcură.
O nevăzută umbrelă
zâmbea jucăuşă deasupra capului meu însetat.
O singură picătură, mare,
mare, cât o stea
(deşi nu, nu era noapte, ci zi)
pe creştet mi se dărui
deodată cu fire din soarele strecurat.
(Dar nu curcubeu, nu, n-am văzut azi,
doar picuri de soare pe-astfaltul din parc
şi,
ştii, încă mai simt picătura de stea).
Natura asta o fi chiar aşa de naivă?
18 august 2018, Bucureşti
Natura poate fi naivă, dar poezia nu este, e mai degrabă rafinată…
LikeLiked by 2 people
Oh, cit va multumesc!
LikeLiked by 2 people
My plasure!
LikeLiked by 2 people
Frumooos! ❤️
LikeLike
Multumesc ❤
LikeLiked by 1 person