Şi vântul a-nceput a-mi da de veste,

şi crengile marilor tei,

trufaşi,

mereu râzând arţarilor pui

ce pielea prea plină de rău şi urât

îşi leapădă blând,

şi sălciile străvechi

cu trunchiuri mai rupte,

şi pui de răţuşte

aproape de mal

în valuri de lac

(strălucind câteodată ca marea, ştii?)

aproape o ploaie

(ce ieri o cerusem

şi, uite, de-abia azi!)

din norii firavi

(naivi, neştiindu-se apă)

picuri prea mari pe alei se făcură.

 

O nevăzută umbrelă

zâmbea jucăuşă deasupra capului meu însetat.

O singură picătură, mare,

mare, cât o stea

(deşi nu, nu era noapte, ci zi)

pe creştet  mi se dărui

deodată cu fire din soarele strecurat.

(Dar nu curcubeu, nu, n-am văzut azi,

doar picuri de soare pe-astfaltul din parc

şi,

ştii, încă mai simt picătura de stea).

Natura asta o fi chiar aşa de naivă?

18 august 2018, Bucureşti