Preambul:
Mi s-a făcut prieten parcul
duhovnic ori psihanalist
mi-e oază, şi mi-e mare,
un univers pe care
vârtejuri (sau spirale)
învăluitu-l-au trist.
Actul întâi – cel al mişcării
Spiţele roţilor desenând infinituri.
(O viaţă pe-astfaltul ce pare chiar drept.)
Unde vibrând între margini, în cânturi.
(Astfaltul, şi azi, ca şi ieri, indiferent.)
(E ora când parcul odihna îşi cere
când undele apei ne spală de gânduri
e ora la care solitudini de om
se-ntâmplă să-i fie prezente în somn.)
Pedale ce-apasă egal într-o viaţă ce parcul doar ştie
şi mâinile-i libere, nu pe ghidon,
măsoară armonic aleile goale şi azi, ca un metronom.
Am început să mă-ntreb dacă nu mi se pare,
dacă retina mea-i bleagă
sau doar îmbibată,
dacă-i vreo mantră, vreo buclă secretă în care
mă-nvârt înnodată.
Şi azi, ca şi ieri, şi-n atâtea zile de vară,
roţile-aceleaşi,
(în diferite ceasuri)
marchează astfaltul
(cu ale infinitului semne)
când eu nu privesc decât lacul
(desfăcând calendarele vieţii
în clipe rotunde şi pline de apă).
Se umblă prin parcuri încinse
în cercuri cuprinse
de vânturile unui deşert,
ispite sau lupte
în crezuri mărunte
se-nvârt pe pământul inert,
se poartă brăzdate
pe lemne uscate
inscripţiile unui poet:
“NO TRAP, NO LIFE”
graffiti pe-o bancă cu ştaif,
una din băncile-aleii pe care
paşi şi pedale
se-nvârt inegale
în contrasensuri legale
deşi ceasul ne bate aceeaşi oră mereu …
(Nu m-ai privit.)
Azi m-a urmărit o frunză
Ea mă tot striga din urmă
să-i văd trist-îngălbenirea
să-i aud rostogolirea
în ritmuri arse de vânt
în sunete sparte,
ca un cuvânt
sau două
ce nu s-au rostit.
După ce m-am întors, s-a oprit.
Poate că moartea vroia să-şi arate,
sau viaţa din moarte, nu ştiu, dar poate
poate se poate
şi-aşa, rostogol
să înaintăm
rol după rol
înainte,
drept înainte
înainte de orice
să fie drept
să fie-nainte
de înaintarea vieţilor de om
printre vieţile de pom.
Dar tu, nici azi nu m-ai privit.
Privit-am lacul
(un chip cioplit al mării)
iară
de dor
să nu cumva să mor
pe-uscatul ăsta înrobit
de forţa nucleară.
(Mă joc, dar nu mă joc.)
Tu ştii, cuvintele-s rotunde
ca mingile de tenis aruncate-n runde
peste fileul larg al toamnei blânde
de invizibile rachete
uitate-acolo, într-o vară
ce n-a mai fost să fie iară.
Privesc întregul clipelor jucate,
etichetate,
împachetate în verde surd de sălcii mute
timid alunecând
peste oglinda unui gând
ca într-un vals împiedicat de-un dâmb
absurd
ivit dintre cuvinte.
Baletul sălciilor de azi mai trist ca ieri,
ca timpul ce ne-aşteaptă-n fiecare zi să-i câştigăm eliberarea
călcând peste covorul galben, în sunet spart de frunze moarte
sub ramurile falnicilor tei ce nu ne mai suportă-nsingurarea.
Nu ne privim în ochi,
nu ne dorim,
ne trecem printre spaţii sub ochii noştri-alunecând în moarte,
pe lângă soarele arzând pe valuri de mătase,
în vântul tot mereu îndrăgostit de mângâiere,
răcoarea ce-aşteptăm înfriguraţi de-atâtea clipe arse.
Baletul sălciilor de azi îmi bântuie-nserarea.
De le-aş putea vedea acum, sub luna încă plină,
zâmbi-voi oare către zări ce mă aşteaptă-n tihnă?
Actul al doilea, al repaosului
Discret, prea-liniştea tot creşte
în supracardinalele puncte ale intersecţiei noastre,
întregul parc
un transparent balon devine
(şi jumătatea ta
şi jumătatea mea)
se-nalţă-n câmpuri de-o invizibilă dulceaţă
(rarefiat şi corpul meu)
miroase a bujori
prea-nemişcarea mea
se cerne între roţile tale
(departe)
Am dispărut
sau m-am pierdut
în viaţa ce sunt
în moartea dintre două respiraţii
în tihnă
(cuvânt învechit –
odihnă neclintită
de raiuri fără viaţă).
Cui crezi că îi mai pasă de rosturile vechi din casă?
Să nu ne-mpotmolim în graiuri vechi.
să avansăm în masă
spre viitoruri fără rasă
de-un neam să fim
de neamul omului viu şi trezit
din somnuri veşnice,
din falsul strâmb cioplit
în aurul crucilor bine topit
un adevăr împotmolit
în fire, cărămizi, spelunci
adânci
ursite
de atunci
de când umblai tu pe pământ
să le dărâmi…
În tihna ta aş vrea să mă aduni.
Forţele lumii s-au oprit
într-o pauză de-un infinit.
Cuvântul e mut.
Nimic nu mai este în plinul ce sunt.
M-ai adunat?
Acum mi-e doar pace.
Ba nu. Mi-e nimic.
Nimicul e plin de nimic
îl simt cum pulsează
deci sunt
ştiu că mai sunt
pentru că văd pescăruşul zburând
şi fluturii albi ce mă-mpresoară
şi zâmbet îmi nasc
catifelându-mi retina cu albul lor perlat
văd
şi frunzele care tac
ba nu,
adierea de viaţă
le suflă prin vine
le mişcă,
nu,
nu există moarte.
Nici în tăcerea pianului nu-i moartea.
(Martor îi sunt
că-n trupul lui nu e tăcere.)
I-ascult vibraţia corzilor şi-acum
în lemnele băncii pe care stau,
ai zice cioplite din acelaşi lemn necântat,
deci da,
nu există moarte.
Mă odihnesc de gând
în gândul către tine
un univers
îl simt cum se dilată
simt gândul fără de cuvânt.
Te simt pe tine?
Sunt.
Şi moartea nu există.
E o plutire.
Văd
şi pescăruşi
şi raţe
le poartă vântul de sub ape
în clipa neurnită de vreo vrere.
Plutesc şi eu cu ele
cu vântul dintre apele ape
şi ale cerului ape
nevărsate peste parcul uscat
în care te-am pictat
cioplindu-te din moarte.
N-am însetat
căci lacul sorbeam
şi mare iar deveneam
verde-albastră
în străluciri de mătasă
aurii şi vii
pe când timpul
(da, timpul)
murise
în tăcere
printre copacii
aşa diferiţi
niciunul la fel
cu scoarţe groase
cu noduri buboase
aplecaţi
unul peste altul
îmbrăţişaţi
să se iubească.
M-am odihnit destul.
Actul al treilea, al vieţii
Inspir profund
şi mă grăbesc să te expir
să te împart
să mă întorc în tine
un tremolo ascuns în zumzetul de fire.
Expir
eterul tău să fiu din nou
a ta nemărginire.
Caut poemul în parcul pictat
de verdele crud,
de-un galben absurd,
de negrul tăciune al unui gând
din lemnul maron al băncilor urlând.
Caut poemul pictat
în parcul nevizitat de albul iubirii.
Poemul prea crud stă scris
în parcul pictat de un proscris al tăcerii.
Vopseaua cea neagră
pe bancă-a lăsat o dovadă:
“Viaţa e tristă,
e doar o tristă viaţă”,
pictorul a urlat
sălbatic şi crud şi nedrept
sau poate doar naiv, necunoscându-şi averea.
O rezonanţă magnetică
(poezie patetică)
o potriveală astrală
(într-o amărâtă de vară)
nu ştiu ce ne-o fi atras
(încă totu-i un suspans)
spre-aceeaşi bancă banală
(nu că ar fi fost ea goală)
aleasă din primăvară
(de popas şi reverie…)
Privitor mut printre coaste
printre stinghiile băncii noastre
(şi-un big brother desenat în graffiti
aşezat sub şezutul nostru plat)
ne străpunge vieţile,
nu din ceruri, ci din lemne
(nu-mi spune c-or fi eterne)
Banca noastră are-un ochi,
nu ştiu dac-ai observat.
(Nu mai spune! E turbat?)
Ochiul pare supărat
(Ştii ceva, eu am plecat!)
…?…
Ai prins o voce
printre rânduri
ai împletit fire din unde
pulsaţii subtile
silabe febrile
înghesui într-o zvâcnire
de aripi
pe ape
uscate.
Ai prins sunetul scuturat
al pescăruşului înălţat spre-albastrul de cer ne-nnorat.
Deodată,
şi vântul a-nceput a-mi da de veste,
şi crengile marilor tei,
trufaşi,
mereu râzând arţarilor pui
ce pielea prea plină de rău şi urât
îşi leapădă blând,
şi sălciile vechi
cu trunchiuri mai rupte,
şi pui de răţuşte
aproape de mal
în valuri de lac
(strălucind câteodată ca marea, ştii?)
aproape o ploaie
(ce ieri o cerusem
şi, uite, de-abia azi!)
din norii firavi
(naivi, neştiindu-se apă)
picuri prea mari pe alei se făcură.
O nevăzută umbrelă
zâmbea jucăuşă deasupra capului meu însetat.
O singură picătură, mare,
mare, cât o stea
(deşi nu, nu era noapte, ci zi)
pe creştet mi se dărui
deodată cu fire din soarele strecurat.
(Dar nu curcubeu, nu, n-am văzut azi,
doar picuri de soare pe-astfaltul din parc
şi,
ştii, încă mai simt picătura de stea).
Am să mă-ntorc şi mâine.
Prea albul şocant
ascuns până azi privirilor mele
în căutare de negrul cărbune
de parcă aşa s-au născut cuvintele,
din cărbune, din pământul prea negru,
nu roşu tânjind după margini de lume
de-atunci, de când bătrânul se-ntoarse
spre mine a-mi spune
rostul în fiirea de-aici
legătura
diamantului cu ţărâna
niciodată albă ca spuma valului din adânc.
Albul îmi spune că roşul vişiniu din copacul
anume, anume
are a-mi spune despre neantul întunecat
din care lumina făcut-a prima culoare –
sânge de viaţă purtător –
apoi, s-a făcut soare lumina
şi un oranj încântător se înălţă căutându-şi perechea când,
scotocind supărat sublimă-ntr-un galben pătat de fierea cea verde ce izvorî din copac spre-albastrul senin, ne-ntrupat,
până când roşul şi albastrul regăsiţi în neant se iubiră electric şi mov în tăcerea ultimei forme perfecte a unui gând: regăsirea.
Verdele încă verde ţâşneşte
sclipind
în aerul nemişcat
în razele unui septembrie în care mi s-au dus
stâlpii
într-un apus
numai de ei ştiut
(eu încă nu m-am dus)
pe-acolo pe unde marea o fi cer
şi cerul nu e mare
e indefinit…
Aş vrea să cred că au ajuns mai sus
dincolo de orice apus
într-un nimic indescriptibil
într-o nemărturisită libertate a vieţii cu v mare.
N-aş vrea condiţionalul să mă-ndoape cu vagi idei deşarte
ci ştiu că unul chiar a reuşit
s-ajungă dincolo de un sfârşit şi-un început
ce-ndeasă-n minţile naïve
repetitive portative
plăcile vechi şi uzate ale unei poveşti deşănţate
ce lumea trecut-a-n blestem prin suferinţa
ce încă străbate şi cerul şi marea, şi viaţă şi moarte.
Verdele încă-n albastru senin mă încântă
de-o viaţă.
Şi viaţa se cheamă pe sine
din foc şi din apă, din aer, din viaţa unui pământ hărăzit să nască, să crească, să moară, să-nvie, hrană să-ţi fie.
Privesc, nu văd.
În vis de septembrie
ziua a doua după ce toporul s-a-nfipt în stâlpii mei
amândoi
ca un arc între vremuri
s-au frânt pentru că nu,
nu ascult, aud…
Aud poemul
şoptit în adierea unui vânt
ce-şi strigă perechea
uitând
c-aici, pe pământ
nici focul, nici apa, nu stau împreună.
Doar sălciile tandre îi mângâie dorul.
“Vezi, tu eşti liber, n-ai rădăcini.
Te plimbi peste ape, pe-alei, printre fiinţe,
tu chiar poţi să cunoşti lumea întreagă.
Noi tot aici murim de plictiseală.
Când nu vii tu să ne încânţi,
e jalea-atât de mare
că oamenilor li se pare
că ne topim în plâns.
Ci trunchiul nostru se usucă
printre mestecenii nălucă,
zeiţei lor ofrandă suntem,
o puritate sfântă
ba slavă, ori nordică mireasă
în abur alburiu de primăvară
lumină
prin naştere
spre viaţă…
Înţelegi, vântule, a noastră soartă?…”
Din poiana lor de sfat
ciorile maiestuoase veniră
s-aline plânsul degrabă
amânat-au să găsească răspuns
dacă spre-apus să pornească
vulturi să se facă,
peste roşii canioane
penele să-şi zboare.
Picioarele mângâietoare
pe-a sălciei vorbitoare ramuri
se-aşezară,
o-mbrăţişară strâns
până când durerea
(dorul de libertate frângând)
vocea salciei amuţi.
O adiere se porni să crească din lac
penele să le stropească
până când duh de lumină avea să vină
ciori şi corbi să potolească
din a lor împărătească cucerire.
Dintr-odată,
în spatele băncii pictate,
dintr-un arţar o ramură mare se rupse.
Nu ştiu cine îi frânse sporirea,
vântul sau lumea, neploaia,
ştiu că m-a durut sunetul ruperii sale într-atât
că lacrimile ipocritei sălcii au dispărut.
Din trunchiul frate-n rădăcini, rămas puternic şi cu viaţă,
o pasăre verde, tărcată,
cum nu am mai văzut vreodată,
fugi trecându-mi chiar prin faţă.
În mirare, zborul o clipă-şi opri
cât să ne cunoaştem, poate.
Aşa am aflat că moartea poate fi verzuie
nu negru-carbon
simbol
abandon,
că anticul ochi ascuns
de răspundere pătruns
e doar pictat
pe banca pe care-am stat
din prima zi de plimbare în parc.
Ochiul negru ne-a-nsoţit.
Noroc cu inocentul latin ce engleză nu ştia
Jesus Christ el înscria
G şi C cu alb vopsea
lângă irisul stupid, negru, larg şi chiar sordid.
Asta e.
Am tot cioplit la parcul verii,
netocmit,
din neant simplu ivit
ca o sărbătoare a vieţii,
aşa cum mi-ai zis,
că nu ai murit,
să te trăiesc
nu să jelesc
căci moartea nu există,
deşi am căutat să o găsesc
s-o prind de vreo aripă
să mă agăţ de ea o clipă
să te-ntâlnesc cumva.
Acum ştiu că n-ai glumit
când simplu mi-ai spus:
Sunt!
Final
Se duce vara parcului cioplit din amintire
mărşăluit şi pedalat de-a vieţii amăgire.
Se pierde-n galben nisipiu
în ceasul toamnei arămiu
Se stinge vara-ntr-un sicriu
în urma ei lăsând trăire.
Parcul e viu.
Acest poem…
o amintire.
©Daniela Marin, august-septembrie 2018
Ehei, mă bucur că am avurt oleacă de putere de convingere și acum poemul este la îndemîna tuturor citiorilor. Și, desigur, rămân la ideea că ar ieși un volum splendid, cu text și imagini, cu spații de respirație. E foarte frumos. Spor si baftă mai departe.
LikeLiked by 1 person
Va multumesc tare mult! Cu tiparitul… poate la alta editura 😉 🙂 Spor si inspiratie va doresc si eu!
LikeLiked by 1 person
Păi, nu editura contează, ci să apară cartea. Mulțumesc și eu pentru urări!
LikeLiked by 1 person