Poem cioplit din vară (netocmit)

Preambul:

Mi s-a făcut prieten parcul

duhovnic ori psihanalist

mi-e oază, şi mi-e mare,

un univers pe care

vârtejuri (sau spirale)

învăluitu-l-au trist.

 

Actul întâi – cel al mişcării

 

Spiţele roţilor desenând infinituri.

(O viaţă pe-astfaltul ce pare chiar drept.)

Unde vibrând între margini, în cânturi.

(Astfaltul, şi azi, ca şi ieri, indiferent.)

(E ora când parcul odihna îşi cere

când undele apei ne spală de gânduri

e ora la care solitudini de om

se-ntâmplă să-i fie prezente în somn.)

Pedale ce-apasă egal într-o viaţă ce parcul doar ştie

şi mâinile-i libere, nu pe ghidon,

măsoară armonic aleile goale şi azi, ca un metronom.

Am început să mă-ntreb dacă nu mi se pare,

dacă retina mea-i bleagă

sau doar îmbibată,

dacă-i vreo mantră, vreo buclă secretă în care

mă-nvârt înnodată.

Şi azi, ca şi ieri, şi-n atâtea zile de vară,

roţile-aceleaşi,

(în diferite ceasuri)

marchează astfaltul

(cu ale infinitului semne)

când eu nu privesc decât lacul

(desfăcând calendarele vieţii

în clipe rotunde şi pline de apă).

 

Se umblă prin parcuri încinse

în cercuri cuprinse

de vânturile unui deşert,

ispite sau lupte

în crezuri mărunte

se-nvârt pe pământul inert,

se poartă brăzdate

pe lemne uscate

inscripţiile unui poet: 

“NO TRAP, NO LIFE”

graffiti pe-o bancă cu ştaif,

una din băncile-aleii pe care

paşi şi pedale

se-nvârt inegale

în contrasensuri legale

deşi ceasul ne bate aceeaşi oră mereu …

(Nu m-ai privit.)

 

Azi m-a urmărit o frunză

Ea mă tot striga din urmă

să-i văd trist-îngălbenirea

să-i aud rostogolirea

în ritmuri arse de vânt

în sunete sparte,

ca un cuvânt

sau două

ce nu s-au rostit.

După ce m-am întors, s-a oprit.

Poate că moartea vroia să-şi arate,

sau viaţa din moarte, nu ştiu, dar poate

poate se poate

şi-aşa, rostogol

să înaintăm

rol după rol

înainte,

drept înainte

înainte de orice

să fie drept

să fie-nainte

de înaintarea vieţilor de om

printre vieţile de pom.

Dar tu, nici azi nu m-ai privit.

Privit-am lacul

(un chip cioplit al mării)

iară

de dor

să nu cumva să mor

pe-uscatul ăsta înrobit

de forţa nucleară.

(Mă joc, dar nu mă joc.)

Tu ştii, cuvintele-s rotunde

ca mingile de tenis aruncate-n runde

peste fileul larg al toamnei blânde

de invizibile rachete

uitate-acolo, într-o vară

ce n-a mai fost să fie iară.

Privesc întregul clipelor jucate,

etichetate,

împachetate în verde surd de sălcii mute

timid alunecând

peste oglinda unui gând

ca într-un vals împiedicat de-un dâmb

absurd

ivit dintre cuvinte.

 

Baletul sălciilor de azi mai trist ca ieri,

ca timpul ce ne-aşteaptă-n fiecare zi să-i câştigăm eliberarea

călcând peste covorul galben, în sunet spart de frunze moarte

sub ramurile falnicilor tei ce nu ne mai suportă-nsingurarea.

Nu ne privim în ochi,

nu ne dorim,

ne trecem printre spaţii sub ochii noştri-alunecând în moarte,

pe lângă soarele arzând pe valuri de mătase,

în vântul tot mereu îndrăgostit de mângâiere,

răcoarea ce-aşteptăm înfriguraţi de-atâtea clipe arse.

Baletul sălciilor de azi îmi bântuie-nserarea.

De le-aş putea vedea acum, sub luna încă plină,

zâmbi-voi oare către zări ce mă aşteaptă-n tihnă?

 

  Actul al doilea, al repaosului

 

Discret, prea-liniştea tot creşte

în supracardinalele puncte ale intersecţiei noastre,

întregul parc

un transparent balon devine

(şi jumătatea ta

şi jumătatea mea)

se-nalţă-n câmpuri de-o invizibilă dulceaţă

(rarefiat şi corpul meu)

miroase a bujori

prea-nemişcarea mea

se cerne între roţile tale

(departe)

 

Am dispărut

sau m-am pierdut

în viaţa ce sunt

în moartea dintre două respiraţii

în tihnă

(cuvânt învechit –

odihnă neclintită

de raiuri fără viaţă).

Cui crezi că îi mai pasă de rosturile vechi din casă?

Să nu ne-mpotmolim în graiuri vechi.

să avansăm în masă

spre viitoruri fără rasă

de-un neam să fim

de neamul omului viu şi trezit

din somnuri veşnice,

din falsul strâmb cioplit

în aurul crucilor bine topit

un adevăr împotmolit

în fire, cărămizi, spelunci

adânci

ursite

de atunci

de când umblai tu pe pământ

să le dărâmi…

 

În tihna ta aş vrea să mă aduni.

 

Forţele lumii s-au oprit

într-o pauză de-un infinit.

Cuvântul e mut.

Nimic nu mai este în plinul ce sunt.

 

M-ai adunat?

 

Acum mi-e doar pace.

Ba nu. Mi-e nimic.

Nimicul e plin de nimic

îl simt cum pulsează

deci sunt

ştiu că mai sunt

pentru că văd pescăruşul zburând

şi fluturii albi ce mă-mpresoară

şi zâmbet îmi nasc

catifelându-mi retina cu albul lor perlat

văd

şi frunzele care tac

ba nu,

adierea de viaţă

le suflă prin vine

le mişcă,

nu,

nu există moarte.

 

Nici în tăcerea pianului nu-i moartea.

(Martor îi sunt

că-n trupul lui nu e tăcere.)

I-ascult vibraţia corzilor şi-acum

în lemnele băncii pe care stau,

ai zice cioplite din acelaşi lemn necântat,

deci da,

nu există moarte.

 

Mă odihnesc de gând

în gândul către tine

un univers

îl simt cum se dilată

simt gândul fără de cuvânt.

Te simt pe tine?

Sunt.

Şi moartea nu există.

 

E o plutire.

Văd

şi pescăruşi

şi raţe

le poartă vântul de sub ape

în clipa neurnită de vreo vrere.

Plutesc şi eu cu ele

cu vântul dintre apele ape

şi ale cerului ape

nevărsate peste parcul uscat

în care te-am pictat

cioplindu-te din moarte.

 

N-am însetat

căci lacul sorbeam

şi mare iar deveneam

verde-albastră

în străluciri de mătasă

aurii şi vii

pe când timpul

(da, timpul)

murise

în tăcere

printre copacii

aşa diferiţi

niciunul la fel

cu scoarţe groase

cu noduri buboase

aplecaţi

unul peste altul

îmbrăţişaţi

să se iubească.

M-am odihnit destul.

 

Actul al treilea, al vieţii

 

Inspir profund

şi mă grăbesc să te expir

să te împart

să mă întorc în tine

un tremolo ascuns în zumzetul de fire.

Expir

eterul tău să fiu din nou

a ta nemărginire.

 

Caut poemul în parcul pictat

de verdele crud,

de-un galben absurd,

de negrul tăciune al unui gând

din lemnul maron al băncilor urlând.

Caut poemul pictat

în parcul nevizitat de albul iubirii.

 

Poemul prea crud stă scris

în parcul pictat de un proscris al tăcerii.

Vopseaua cea neagră

pe bancă-a lăsat o dovadă:

“Viaţa e tristă,

e doar o tristă viaţă”,

pictorul a urlat

sălbatic şi crud şi nedrept

sau poate doar naiv, necunoscându-şi averea.

 

O rezonanţă magnetică

(poezie patetică)

o potriveală astrală

(într-o amărâtă de vară)

nu ştiu ce ne-o fi atras

(încă totu-i un suspans)

spre-aceeaşi bancă banală

(nu că ar fi fost ea goală)

aleasă din primăvară

(de popas şi reverie…)

 

Privitor mut printre coaste

printre stinghiile băncii noastre

(şi-un big brother desenat în graffiti

aşezat sub şezutul nostru plat)

ne străpunge vieţile,

nu din ceruri, ci din lemne

(nu-mi spune c-or fi eterne)

Banca noastră are-un ochi,

nu ştiu dac-ai observat.

(Nu mai spune! E turbat?)

Ochiul pare supărat

(Ştii ceva, eu am plecat!)

…?…

 

Ai prins o voce

printre rânduri

ai împletit fire din unde

pulsaţii subtile

silabe febrile

înghesui într-o zvâcnire

de aripi

pe ape

uscate.

Ai prins sunetul scuturat

al pescăruşului înălţat spre-albastrul de cer ne-nnorat.

Deodată,

şi vântul a-nceput a-mi da de veste,

şi crengile marilor tei,

trufaşi,

mereu râzând arţarilor pui

ce pielea prea plină de rău şi urât

îşi leapădă blând,

şi sălciile vechi

cu trunchiuri mai rupte,

şi pui de răţuşte

aproape de mal

în valuri de lac

(strălucind câteodată ca marea, ştii?)

aproape o ploaie

(ce ieri o cerusem

şi, uite, de-abia azi!)

din norii firavi

(naivi, neştiindu-se apă)

picuri prea mari pe alei se făcură.

O nevăzută umbrelă

zâmbea jucăuşă deasupra capului meu însetat.

O singură picătură, mare,

mare, cât o stea

(deşi nu, nu era noapte, ci zi)

pe creştet  mi se dărui

deodată cu fire din soarele strecurat.

(Dar nu curcubeu, nu, n-am văzut azi,

doar picuri de soare pe-astfaltul din parc

şi,

ştii, încă mai simt picătura de stea).

Am să mă-ntorc şi mâine.

 

Prea albul şocant 

ascuns până azi privirilor mele

în căutare de negrul cărbune

de parcă aşa s-au născut cuvintele,

din cărbune, din pământul prea negru,

nu roşu tânjind după margini de lume

de-atunci, de când bătrânul se-ntoarse

spre mine a-mi spune

rostul în fiirea de-aici

legătura

diamantului cu ţărâna

niciodată albă ca spuma valului din adânc.

Albul îmi spune că roşul vişiniu din copacul

anume, anume

are a-mi spune despre neantul întunecat

din care lumina făcut-a prima culoare –

sânge de viaţă purtător –

apoi, s-a făcut soare lumina

şi un oranj încântător se înălţă căutându-şi perechea când,

scotocind supărat sublimă-ntr-un galben pătat de fierea cea verde ce izvorî din copac spre-albastrul senin, ne-ntrupat,

până când roşul şi albastrul regăsiţi în neant se iubiră electric şi mov în tăcerea ultimei forme perfecte a unui gând: regăsirea.

 

Verdele încă verde ţâşneşte

sclipind

în aerul nemişcat

în razele unui septembrie în care mi s-au dus

stâlpii

într-un apus

numai de ei ştiut

(eu încă nu m-am dus)

pe-acolo pe unde marea o fi cer

şi cerul nu e mare

e indefinit…

 

Aş vrea să cred că au ajuns mai sus

dincolo de orice apus

într-un nimic indescriptibil

într-o nemărturisită libertate a vieţii cu v mare.

N-aş vrea condiţionalul să mă-ndoape cu vagi idei deşarte

ci ştiu că unul chiar a reuşit

s-ajungă dincolo de un sfârşit şi-un început

ce-ndeasă-n minţile naïve

repetitive portative

plăcile vechi şi uzate ale unei poveşti deşănţate

ce lumea trecut-a-n blestem prin suferinţa

ce încă străbate şi cerul şi marea, şi viaţă şi moarte.

Verdele încă-n albastru senin mă încântă

de-o viaţă.

 

Şi viaţa se cheamă pe sine

din foc şi din apă, din aer, din viaţa unui pământ hărăzit să nască, să crească, să moară, să-nvie, hrană să-ţi fie.

 

Privesc, nu văd.

În vis de septembrie

ziua a doua după ce toporul s-a-nfipt în stâlpii mei

amândoi

ca un arc între vremuri

s-au frânt pentru că nu,

nu ascult, aud…

Aud poemul

şoptit în adierea unui vânt

ce-şi strigă perechea

uitând

c-aici, pe pământ

nici focul, nici apa, nu stau împreună.

 

Doar sălciile tandre îi mângâie dorul.     

“Vezi, tu eşti liber, n-ai rădăcini.

Te plimbi peste ape, pe-alei, printre fiinţe,

tu chiar poţi să cunoşti lumea întreagă.

Noi tot aici murim de plictiseală.

Când nu vii tu să ne încânţi,

e jalea-atât de mare

că oamenilor li se pare

că ne topim în plâns.

Ci trunchiul nostru se usucă

printre mestecenii nălucă,

zeiţei lor ofrandă suntem,

o puritate sfântă

ba slavă, ori nordică mireasă

în abur alburiu de primăvară

lumină

prin naştere

spre viaţă…

Înţelegi, vântule, a noastră soartă?…”

 

Din poiana lor de sfat 

ciorile maiestuoase veniră

s-aline plânsul degrabă

amânat-au să găsească răspuns

dacă spre-apus să pornească

vulturi să se facă,

peste roşii canioane

penele să-şi zboare.

Picioarele mângâietoare

pe-a sălciei vorbitoare ramuri

se-aşezară,

o-mbrăţişară strâns

până când durerea

(dorul de libertate frângând)

vocea salciei amuţi.

O adiere se porni să crească din lac

penele să le stropească

până când duh de lumină avea să vină

ciori şi corbi să potolească

din a lor împărătească cucerire.

 

Dintr-odată,

în spatele băncii pictate,

dintr-un arţar o ramură mare se rupse.

Nu ştiu cine îi frânse sporirea,

vântul sau lumea, neploaia,

ştiu că m-a durut sunetul ruperii sale într-atât

că lacrimile ipocritei sălcii au dispărut.

Din trunchiul frate-n rădăcini, rămas puternic şi cu viaţă,

o pasăre verde, tărcată,

cum nu am mai văzut vreodată,

fugi trecându-mi chiar prin faţă.

În mirare, zborul o clipă-şi opri

cât să ne cunoaştem, poate.

Aşa am aflat că moartea poate fi verzuie

nu negru-carbon

simbol

abandon,

că anticul ochi ascuns

de răspundere pătruns

e doar pictat

pe banca pe care-am stat

din prima zi de plimbare în parc.

 

Ochiul negru ne-a-nsoţit.  

Noroc cu inocentul latin ce engleză nu ştia

Jesus Christ el înscria

G şi C cu alb vopsea

lângă irisul stupid, negru, larg şi chiar sordid.

 

Asta e.

Am tot cioplit la parcul verii, 

netocmit,

din neant simplu ivit

ca o sărbătoare a vieţii,

aşa cum mi-ai zis,

că nu ai murit,

să te trăiesc

nu să jelesc

căci moartea nu există,

deşi am căutat să o găsesc

s-o prind de vreo aripă

să mă agăţ de ea o clipă

să te-ntâlnesc cumva.

 

Acum ştiu că n-ai glumit

când simplu mi-ai spus:

Sunt!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Final

Se duce vara parcului cioplit din amintire

mărşăluit şi pedalat de-a vieţii amăgire.

Se pierde-n galben nisipiu

în ceasul toamnei arămiu

Se stinge vara-ntr-un sicriu

în urma ei lăsând trăire.

Parcul e viu.

Acest poem… 
o amintire.

©Daniela Marin, august-septembrie 2018