By Se despoaie de tot răul adunat
din vară, din oameni, din carii,
pielea cea nouă răsare ca luna
între nouă şi plină
o lună timidă,
o lună şi mai bine de-un parc străbătut de himere
de gânduri rebele
ce coaja copacului au îngreunat
şi-acum, uite, atârnă
straiele rupte şi vechi .
Castanul puiet aşteaptă
să-i crească pe trunchiul ca de mătase
o haină mai groasă de iarnă,
ca o ţestoasă carcasă sub care
să nu mai audă
urâtul din humă
al oamenilor atât de deştepţi.
Tu, tinere castan,
te-ai dezvelit aşa, în toamnă?
Ai vreme altă coajă să-ţi creşti ?
Sau poate iar lungă toamna va fi
şi-n anul domini
măsurat în ruperi visate
de mult proiectate,
anul de-o sută şi ceva tânjite carate?
