Se despoaie de tot răul adunat
din vară, din oameni, din carii,
pielea cea nouă răsare ca luna
între nouă şi plină
o lună timidă,
o lună şi mai bine de-un parc străbătut de himere
de gânduri rebele
ce coaja copacului au îngreunat
şi-acum, uite,
atârnă
straiele rupte şi vechi .
Castanul puiet aşteaptă
să-i crească pe trunchiul fin ca de mătase
o haină mai groasă de iarnă,
ca o ţestoasă carcasă sub care
să nu mai audă
urâtul din humă
al oamenilor atât de deştepţi.
Tu, tinere castan,
te-ai dezvelit aşa, în toamnă?
Ai vreme altă coajă să-ţi creşti ?
Sau poate iar lungă toamna va fi
şi-n anul domini
măsurat în ruperi visate
de mult proiectate,
anul de-o sută şi ceva tânjite carate?
Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj
un contra(bas) stricat
un neiniţiat
cântă de zor în parcul unei ţări
jinduind faima,
accesul la taina succesului de peste mări
şi nu oboseşte
întru distracţia dansatorilor adunaţi într-o sală de bal.
Aproape cerşeşte
aplauze
şi câte-un ban.
Un contra(timp) neobservat
un mare iniţiat
scindează hora în scurte lovituri de-arcuş.
De jur-împrejurul-juriului ignorat
strigă-n surdină o jale cretină
din creta munţilor mărunţiţi de timpuri şi vânturi,
cei sfredeliţi de gânduri,
bolovani cu feţe străvechi
ce mişcă nisipul mării uitate
purtate prin râuri în burţi îndesate.
Coloane de aur sprijină cerul
să nu coboare pe pământ
în timp ce
minunile din rădăcină-s tăiate
să nu mai fie invocate,
şi-acordeoane tăcute
în sunet de drujbe
tangouri ratate îngână
notele-nscrise în miezuri de viaţă.
O buturugă de moarte
o proaspătă rană
un gol amintind de un pin aplecat
aşteptându-şi finalul senin.
Nu l-am văzut dărâmat
doar golul în cer ce-a lăsat
în ochi mi-a urlat.
Un roşu de sânge
pe trunchiuri plângânde
din sălcii-a strigat:
“O lume de drujbe
crengi tinere frânge
pe-aleea de lângă lac
la orice oră vegheată de câte-un drac.
Să vină un erou să oprească
magia asta omenească!”
Eroii stau în cimitire
sacrificaţi
fără să ştie,
eroii ne privesc de-acolo cu uimire.
Nu pot pricepe această incomensurabilă prostie.
Eroii nu se ştiu a fi eroi.
Aşa că tac.
Ascultă drujbele cum taie crengi dintr-un copac ce n-avea boli,
ci altfel decât stâlpii de lumină,
se înalţase aplecat.
Tot tinere şi crengile, ca trupurile arse
ori ciuruite de invizibilele gloanţe
vuind prin piaţa largă,
dar niciodată-nspre balconul înţesat
de alţi sforari mânuitori de drujbe
din spatele cortinei ce ascunde umbre mari
zdrelind privirile în sumbre idealuri de () granat.
De sânge-s însetate drujbele,
ci nu de tineri fără de păcat care să crească neamul
mai sus de cruci pe-acoperişuri de palat.
Moartea sărbătorită mai mult decât viaţa
fast ipocrit în jerbe împletit,
în cuvântări tocmite
în sunete fardate
paiaţa aminteşte cum că n-a uitat şi,
uite,
aprinde lumânări cu codul sfânt şi ştampilat.
Tu, tinere castan, cum te-ai născut aici şi-acum?
Ce sacrificiu curge-n seva ta?
Castanu-şi plânse-o frunză-n palma mea.
Iar drujba reîncepe a cânta
în falsele-i acorduri
aceleaşi imnuri
ce-n praful de ură
se-nghesuie-n scene
cu mici şi cu bere
obscene tarabe-mbrăcate-n podoabe cu iz naţional.
Oare s-or bucura strămoşii de mici, de ţuici, de jerbe, de bere
privind la neamul tot neadunat?
S-or bucura,
că au scăpat!
Copacii stau mărturie.
Rădăcinile lor ţin laolaltă pământul
păstrează seva străbună
curăţă aer şi mintea de zgură
copacii ne ţin laolaltă şi ţara şi neamul.
(De ce de tineri îi tăiaţi?
Aduceţi alţii, importaţi?)
©Daniela Marin, 2018
Am început fix acum două luni cel de-al doilea poem lung. M-am săturat să-l aştept să crească, să se rafineze… să-i înţeleg nevoia de viaţă… de ce s-a născut, încotro se-ndreaptă… aşa că îl pun pe tava asta şi-l bag în cuptor. Dacă din schiţa asta se va coace un tablou, nu am de unde şti.
Mă incomodează proiectele care zac aşa, mi-atârnă de gânduri ca bolovanii.
(Fotografiile îmi aparţin.)
P.S. Am revăzut azi, 22 Iulie 2019, acest poem – l-am şi editat puţin. Între timp, am aflat de ce s-au tot tăiat copacii. Între timp, parcul acesta a fost pe jumătate dărâmat. Între timpul lui 2018 şi cel prezent, aproape-pădurea-cea-frumoasă a aflat că nu-şi mai are rostul. Şi mulţi alţi copaci poartă însemnele de culoarea retezării. Aproape-pădurea va fi înlocuită cu un aqua-park, un parc de distracţii.
Și s-a desprins precum conul-coconul de brad… Zeci de solzi are el și fiecare, cu o poveste. Povestea lui, a conului…Semințe de rod, semințe de impresii…Semințe de dor după bunul simț. S-a desprins de gânduri și s-a rupt din ele. Era încărcat și mustea de viața care se cerea renăscută. Spusă și învățată pe de rost se dorea. Un poem este în stare să crape pământul la cădere. Când se desprinde de pom. Când reintră în odihna țarinei plină de rădăcini însetate. A picat, dar a zburat spre înalt. Ca somonul ce se zbate înspre amonte căutându-și originile, acest mesaj zguduitor al poemului. Lumea râde vulgar pe margine, cu sos unsuros pe la buze îngânând maneaua superficialului. Lumea nu are consistență. Suflă vântul și împrăștie totul. Ca pe nori îi destramă, ca pe umbrele stafiilor. Unde sunteți oamenilor? Haideți să ne adunăm lângă castanul dezvelit de coajă. Să facem horă românească împrejurul său, cu mâinile împreunate a frăție. Iată coconul a căzut din cer. Din cerul gândului, ca un meteor să spintece glia. Și nu vă cere nimic. Doar să ascultați o doină străbună care vine din străfunduri. Acolo unde rădăcinile sunt oase și osemintele sunt rădăcini. Iar gândul e subțire ca un bici…„De ce tăiați mereu copaci? Nu știți că sunteți frați?”
LikeLiked by 1 person