Drujbele lumii #poem#poezie

Se despoaie de tot răul adunat

din vară, din oameni, din carii,

pielea cea nouă răsare ca luna

între nouă şi plină

o lună timidă,

o lună şi mai bine de-un parc străbătut de himere

de gânduri rebele

ce coaja copacului au îngreunat

şi-acum, uite,

atârnă

straiele rupte şi vechi .

 

Castanul puiet aşteaptă

să-i crească pe trunchiul fin ca de mătase

o haină mai groasă de iarnă,

ca o ţestoasă carcasă sub care

să nu mai audă

urâtul din humă

al oamenilor atât de deştepţi.

 

Tu, tinere castan,

te-ai dezvelit aşa, în toamnă?

Ai vreme altă coajă să-ţi creşti ?

Sau poate iar lungă toamna va fi

şi-n anul domini

măsurat în ruperi visate

de mult proiectate,

anul de-o sută şi ceva tânjite carate?

 

Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj

un contra(bas) stricat

un neiniţiat

cântă de zor în parcul unei ţări

jinduind faima,

accesul la taina succesului de peste mări

şi nu oboseşte

întru distracţia dansatorilor adunaţi într-o sală de bal.

Aproape cerşeşte

aplauze

şi câte-un ban.

 

Un contra(timp) neobservat

un mare iniţiat

scindează hora în scurte lovituri de-arcuş.

 

De jur-împrejurul-juriului ignorat

strigă-n surdină o jale cretină

din creta munţilor mărunţiţi de timpuri şi vânturi,

cei sfredeliţi de gânduri,

bolovani cu feţe străvechi

ce mişcă nisipul mării uitate

purtate prin râuri în burţi îndesate.

 

Coloane de aur sprijină cerul

să nu coboare pe pământ

în timp ce

minunile din rădăcină-s tăiate

să nu mai fie invocate,

şi-acordeoane tăcute

în sunet de drujbe

tangouri ratate îngână

notele-nscrise în miezuri de viaţă.

O buturugă de moarte

o proaspătă rană

un gol amintind de un pin aplecat

aşteptându-şi finalul senin.

Nu l-am văzut dărâmat

doar golul în cer ce-a lăsat

în ochi mi-a urlat.

 

Un roşu de sânge

pe trunchiuri plângânde

din sălcii-a strigat:

“O lume de drujbe

crengi tinere frânge

pe-aleea de lângă lac

la orice oră vegheată de câte-un drac.

Să vină un erou să oprească

magia asta omenească!”

 

Eroii stau în cimitire

sacrificaţi

fără să ştie,

eroii ne privesc de-acolo cu uimire.

Nu pot pricepe această incomensurabilă prostie.

 

Eroii nu se ştiu a fi eroi.

Aşa că tac.

Ascultă drujbele cum taie crengi dintr-un copac ce n-avea boli,

ci altfel decât stâlpii de lumină,

se înalţase aplecat.

 

Tot tinere şi crengile, ca trupurile arse

ori ciuruite de invizibilele gloanţe

vuind prin piaţa largă,

dar niciodată-nspre balconul înţesat

de alţi sforari mânuitori de drujbe

din spatele cortinei ce ascunde umbre mari

zdrelind privirile în sumbre idealuri de () granat.

 

De sânge-s însetate drujbele,

ci nu de tineri fără de păcat care să crească neamul

mai sus de cruci pe-acoperişuri de palat.

 

Moartea sărbătorită mai mult decât viaţa

fast ipocrit în jerbe împletit,

în cuvântări tocmite

în sunete fardate

paiaţa aminteşte cum că n-a uitat şi,

uite,

aprinde lumânări cu codul sfânt şi ştampilat.

 

Tu, tinere castan, cum te-ai născut aici şi-acum?

Ce sacrificiu curge-n seva ta?

 

Castanu-şi plânse-o frunză-n palma mea.

 

Iar drujba reîncepe a cânta

în falsele-i acorduri

aceleaşi imnuri

ce-n praful de ură

se-nghesuie-n scene

cu mici şi cu bere

obscene tarabe-mbrăcate-n podoabe cu iz naţional.

Oare s-or bucura strămoşii de mici, de ţuici, de jerbe, de bere

privind la neamul tot neadunat?

 

S-or bucura,

că au scăpat!

Copacii stau mărturie.

Rădăcinile lor ţin laolaltă pământul

păstrează seva străbună

curăţă aer şi mintea de zgură

copacii ne ţin laolaltă şi ţara şi neamul.

 

(De ce de tineri îi tăiaţi?

Aduceţi alţii, importaţi?)

©Daniela Marin, 2018

 

Am început fix acum două luni cel de-al doilea poem lung. M-am săturat să-l aştept să crească, să se rafineze… să-i înţeleg nevoia de viaţă… de ce s-a născut, încotro se-ndreaptă… aşa că îl pun pe tava asta şi-l bag în cuptor. Dacă din schiţa asta se va coace un tablou, nu am de unde şti.

Mă incomodează proiectele care zac aşa, mi-atârnă de gânduri ca bolovanii.

(Fotografiile îmi aparţin.)

P.S. Am revăzut azi, 22 Iulie 2019, acest poem – l-am şi editat puţin. Între timp, am aflat de ce s-au tot tăiat copacii. Între timp, parcul acesta a fost pe jumătate dărâmat. Între timpul lui 2018 şi cel prezent, aproape-pădurea-cea-frumoasă a aflat că nu-şi mai are rostul. Şi mulţi alţi copaci poartă însemnele de culoarea retezării. Aproape-pădurea va fi înlocuită cu un aqua-park, un parc de distracţii.