Irumpe!
ascultă-l cum sună
rupe prelate
prelaţilor mască
umple de viaţă şi vene şi coaste
ascultă-i dar pulsul
venit chiar din soare
bilă de flăcări ce hrană şi moarte şi viaţă
şi toate
şi vânt şi mişcare
ascultă-i dar viaţa în pieptul de gheaţă
auzi cum îţi spune că n-ai cum răpune o ţară
oricât ai rupe
şi graniţi de-ai pune
oricâtă otravă împrăştii
câtă ocară
e-un em de la mamă în verbul acesta
ascultă-l mai bine
irumpe
ascultă-l cum vine
din murmur în tunet
şi-atunci,
izbucnind în lumină
copiii din mame zidite
ţărâna străveche şi sarea
şi marea
şi zarea
foc se vor face
topitele-ţi tălpi
trup nu vor mai ţine.
Ascultă-l, ascultă-l mai bine!
Aşa a venit azi, poemul ăsta, că tot nu mai postasem de multe zile şi azi am deschis şi am citit puţin prin wordpress şi-aşa parcă m-a cuprins dorul de-a scrie şi m-am întrebat dacă o mai fi vreun poem zburătăcind prin jurul meu…
Am pornit dintr-un alt “loc”, cu totul altul. Unde m-a împins cuvântul, habar n-aveam c-am să ajung. Şi-apoi, m-am gândit ceva timp până să-l postez. Când m-am hotărât s-o fac, iar m-am oprit. Ce imagine să-i asociez? Şi cum pornisem din cu totul alt loc, iată, îl ilustrez cu o fotografie din pixabay.com. mult mai aproape de “locul” de la-nceput. Cred că-mi doresc să mă întorc în universul dintâi al lui “irumpe”. Poate mâine, poate în altă zi.
