În aşteptarea mesagerilor

Sunt momente în care chiar ne oprim.  Rămânem pe loc, într-un loc, ca-ntr-o staţie de autobuz. Nu prea ştim cum am ajuns acolo. Nu înţelegem rostul numerelor înscrise pe autobuzele care vin, staţionează, pleacă; nu înţelegem oamenii, forfota lor. Timpul pare că a stat şi el, în acelaşi loc. S-a aşezat pe băncuţă, lângă tine, tăcut.

Privim pe rând autobuzele care se opresc în faţa noastră fără să avem cel mai mic imbold de-a ne urca în vreunul. Fiecare din vehiculele astea are o direcţie, o cale, o destinaţie.  Şi noi, noi nu mai ştim ce înseamnă destinaţie.  Niciun gând nu pare să deschidă o nouă uşă, nicio scânteiere nu luminează mintea înţepenită într-o singură concluzie: de fapt, nu ştiu nimic.

(Oh, şi cât de minunată este această concluzie, ea însăşi o lumină, farul luminător al mării mereu mişcătoare – viaţa. Iată, mintea a-nţeles, în sfârşit!)

Nu ne e prea confortabilă starea asta de nemişcare, inacţiune, tăcere. Ne sperie. Pare însăşi moartea. Omul e obişnuit să facă, să dreagă, să se simtă viu printr-o mulţime de acţiuni şi mai ales prin gândire, da. De parcă viaţa nu ar exista dacă nu ar fi gândită, de parcă nici nu există dincolo de percepţia şi gândirea noastră. Viaţa aia, cu v mare, aia care ne trăieşte pe noi, nu se limitează la ce gândim şi credem noi despre ea. Ea este.

<<El:      Las’c-o să ne săturăm de pace când murim! Nu? “Odihnească-se în pace.” Acolo, la Dumnezeu! Deci, doar acolo e pacea, dincolo de viaţă. Viaţa nu e pace. E agitaţie. E mişcare, zumzet, acţiune. Trepidaţie!

De-asta vor femeile să danseze?… Ca să fie vii?… sau pentru că sunt viaţă… Am rămas mut când am aflat că Eva înseamnă viaţă. Că cică aşa scrie în Biblie. De-aia femeile dau viaţă.>>  (Revelion cu Dumnezeu)

Ne-am obişnuit să “aruncăm” pacea într-un rai îndepărtat, neuman. Şi-atunci, de ce ne aşteptăm să fie pace pe Pământ?

E foarte greu de acceptat că viaţa se desfăşoară de la sine, că e mai mult decât ce gândim noi despre ea. Ne convingem în fiecare zi că trăim reacţiunile acţiunilor iniţiate de noi în cine ştie ce timp, aşteptăm să se încheie penitenţa pentru a putea fi liberi să ne bucurăm de viaţă. Până atunci, însă, trebuie să suferim, să plătim, să aşteptăm… Sau, ne convingem că ne construim singuri viaţa prin alegerile pe care le facem, prin atitudinile faţă de experienţa asta atât de complexă numită viaţă umană, prin gândurile, imaginile şi cuvintele cu care proiectăm, atragem, respingem… Ne străduim să renunţăm la dorinţe, uitând să le analizăm cauza. De ce au apărut? Ce reprezintă? Ce gol interior vor să acopere?

Golul acesta, absenţa, ruperea, izgonirea, neîntregul nu se va umple nicicând atât vreme cât rămânem înlănţuiţi în dualitate, cât încă mai gustăm din “pomul cunoaşterii binelui şi răului” şi nu din cel al cunoaşterii.  Punct. Cât despre pomul vieţii… aproape imposibil să ne apropiem. Cerberii îl păzesc cu străşnicie.

<<Ea:     Oamenii sunt mărunţi. Şi zeitătile sunt mărunţite odată cu ei. Oamenii nu au curaj să fie zei, să fie frumuseţe, să fie iubire… Curaj au doar zeii! Oamenii au învăţat să lupte. Să ucidă. Au învăţat moartea. Cine i-a învăţat moartea? Şi când vor învăţa şi viaţa?…

El:           Cred că nu ne vrea Dumnezeu fericiţi! Cum ne vede fericiţi, cum devine gelos şi ne trăzneşte! Nu aşa spun şi vechile legende greceşti? Mitologia romană, egiptenii… oamenii ăia vechi?… Zeii ăştia care aveau puteri asupra pământenilor, or fi fost adevăraţi?… Şi ei erau geloşi pe oameni, şi-i chinuiau după cum aveau chef. Acuma nu se mai vorbeşte despre zei. S-or fi ascuns. Dar eu cred că tot geloşi sunt, şi tot asta fac. >> (Revelion cu Dumnezeu)

(Dau citatele astea pentru că săptămâna trecută mi-am amintit de acest spectacol şi mi-am dorit să scriu ceva despre el. N-am făcut-o atunci, când ar fi fost potrivit, dar se vede treaba că a rămas agăţat de mine.)

Strigăm în tăcere după un ajutor, după un sfat. Încotro să mergem? Intuiţia nu ne mai răspunde. Nu ne mai simţim atraşi de nimic. Un singur lucru este clar: e necesară o schimbare. Nu se ştie care, ce fel de schimbare, în ce domeniu al vieţii, poate în toate, dar cum? Care ar fi primul pas? Şi-n ce direcţie?

Şi-atunci apar mesagerii. Habar n-avem că sunt mesageri. Arată a oameni, obişnuiţi, fiecare cu grijile sale. Vine unul şi te-ntreabă dacă ştii cumva ce autobuz ajunge în nu ştiu ce cartier. Sau dacă autobuzul cu numărul cutare ajunge şi în zona x. Te desprinzi cu greu din tăcere şi-ncerci să raţionezi, să accesezi memoria, să ajuţi omu’. Reuşeşti. Sau nu. În mod sigur nu te întrebi dacă zona respectivă, numele ei, ar fi cumva vreun simbol, ar avea cumva vreo legătură cu sfatul pe care îl aşteptai.

Sunt atâtea moduri în care ne răspunde universul, dumnezeu, sufletul, spiritul, conştiinţa, inteligenţa universală… Dar sunt tot atâtea posibilităţi ca răspunsul să nu vină de-acolo. Cum poţi fi sigur? Oare adevărul ar conduce către eliberarea de suferinţă? Către bucurie? Despre ce schimbare e vorba în vorbele astea despre schimbare?

Nu pot uita filmul lui Scorsese, realizat după romanul lui Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Iisus.

“Schimbarea va veni prin iubire, nu prin ucideri. “

Să ne lumineze Lumina Paştelui!

 

Fotografie din pixabay

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.