Pagini din jurnalul întâmplător

Luni, 27 mai, 2019

Aşteptam să se hotărască doamna din faţa mea, chiar dacă eram destul de grăbită. Aş fi putut merge la altă tarabă pentru o legătură de morcovi şi două de mărar. Să fi făcut o excepţie de la regulă, dar nu, n-am făcut. De parcă mă ţinea ceva în loc. Vânzătoarea, o femeie blândă, după aspect şi după voce, îi spune doamnei din faţa mea care pendula nehotărâtă, de parcă timpul ei nu mai ştia nici el cum să bată:

-Dacă vă interesează ceva, dacă vă pot ajuta cu ceva, doamnă…

O voce puternică şi supărată ţâşni imediat din corpul care se răsucea astfel încât să mă câştige şi pe mine de auditor:

-Mă uit şi eu, măcar atât, cât încă mai putem şi asta: să ne uităm la tarabe. Cu noul guvern, nici asta n-o să mai putem. O să ne ia toate măririle pe care le-am primit, o să ne ia tot. O să fie vai şi-amar de noi. Ascultă la mine!

Nu trecuseră nici măcar 24 de ore de la încheierea alegerilor europarlamentare, nu se anunţase nicio schimbare de guvern. Mă-ntreb scurt dacă n-ar fi trebuit să fi verificat ştirile şi înainte de a pleca de-acasă. Doamna cu pricină, o femeie în jur de 60 de ani, posibil pensionară sau în prag de pensionare, posibil profesoară, după aplomb şi atitudine şi voce, mi-aruncă şi ea o privire severă, apoi se dă puţin la o parte, să-mi facă loc. Îmi aleg legătura de morcovi ascultând în continuare vocea din ce în ce mai puternică a doamnei nemulţumite şi ridic ochii spre vânzătoare.

Prost spus vânzătoare, căci prima calitate a domniei sale este aceea de lucrătoare a pământului, de producător al legumelor de care avem nevoie. Citesc în ochii ei un regret. Parcă îşi cerea scuze că trebuie să asist la scena “privitoarei de tarabe”. Mă hotărăsc să cumpăr şi un kilogram de cartofi noi, gata curăţaţi de pământ,  trecându-mi prin minte că aşa o voi scăpa de vocea iritantă, care, într-adevăr, se mutase la altă tarabă, undeva  în spatele meu.

-Vi se întâmplă des aşa ceva? întreb cu speranţa că voi primi un răspuns negativ.

-Oh, da! Dac-aţi fi văzut ce-a fost în campanie!… Ce să facem?  Nu putem spune nimic, să nu supărăm clienţii. Ei vorbesc, noi ne prefacem că-i ascultăm. Trebuie să ne vindem marfa.

-Bine, dar nici măcar nu s-au anunţat rezultatele finale ale alegerilor europarlamentare. Astea nu au legătură cu parlamentul şi guvernul local. Şi eu n-am citit vreo ştire despre schimbarea guvernului.

-Nu ştiu, doamnă, că eu n-am timp să mă uit la de-astea. Uitaţi-vă la mâinile mele, sunt pline de pământ. Că mi-e şi ruşine câteodată să întind restul doamnelor.

Mă uit la mâinile ei umflate, înnegrite de pământ şi le mulţumesc în tăcere. Nu doar pentru că au spălat cartofii, uşurându-mi mie munca, dar şi pentru că au scos din pământ toate acele minuni, le-au plantat, le-au udat, le-au cules, le-au cărat până aici, în piaţa asta în care vin câteodată, de fiecare dată alegându-mi omul de la care cumpăr, mai înainte de-a verifica marfa pe care o vinde.

Doamna care privea tarabele cât încă mai putea să le privească nu se mai auzea. Mă-ntreb dacă e plătită să-mprăştie vorbele astea sau o face gratuit. O face din propria sa credinţă, o face de prea multă singurătate… Poate că n-are pe nimeni cu care să vorbească. Are doar un televizor.

-Poftiţi! îmi întrerupe doamna din spatele tarabei şirul întrebărilor, întinzându-mi sacoşa cu o valoare de 9 lei.

Scot banii din portofel, îi întind şi nu mă uit la mâinile ei, ci la faţa rotundă, luminată acum de recunoştinţă şi de bucuria că rodul muncii sale a fost recunoscut, munca ei n-a fost în van.

-Vă mulţumesc! Sănătate!

-Sănătate şi dumneavoastră, vă mulţumesc şi vă mai aştept! îmi spune bucuroasă blânda doamnă.

Mintea mea inundată de atâtea observaţii refuză să-şi amintească ce alte motive m-au condus în piaţă, ce altceva trebuia să mai cumpăr. Poate ceva pentru Daisy?… Da, mi-amintesc că trebuia să-i cumpăr ei ceva, aşa că mă-ndrept spre magazinul pentru animale privind, ca niciodată, chipurile tuturor celor prezenţi. Poate vroiam să văd dacă “privitoarea de tarabe” mai era în piaţă, poate vroiam să văd cum arată chipurile acestor oameni azi, a doua zi după europarlamentare şi referendum. S-a schimbat ceva?

 

Vineri, 31 mai, 2019

Observ că piaţa îmi oferă din ce în ce mai multe motive de-a scrie în jurnal. Deşi, întâmplarea de azi nu ştiu cum s-ar putea povesti. Asta ar fi trebuit filmată. Expresiile protagonistelor nu pot fi descrise în cuvinte, oricât de multe aş folosi. Şi-apoi, dac-aş folosi prea multe descrieri aş strica ritmul. O genială secvenţă de film, o comedie, tragi-comedie, dramă… orice.

O femeie destul de înaltă, îşi alege roşiile de pe taraba în faţa căreia mă opresc şi eu. Mă uit la roşii cu atenţie. Am mai luat săptămâna trecută şi n-au niciun gust. Par coapte, dar nu sunt. Roşii de seră, deh.

-Vă dau şi dumneavoastră o pungă, să vă alegeţi? mă-ntreabă vânzătoarea grăbită să nu mă piardă, în timp ce alegea roşii dintr-o cutie pentru doamna de lângă mine.

-Da, zic, deşi eram în continuare în dubiu. Cine ştie, poate alea din cutie or fi mai bune? S-aştept să termine cu doamna de lângă mine.

-Să fie toate coapte bine, da? zice doamna pe un ton imperativ. O privesc, amintindu-mi de vocea tunătoare a privitoarei de tarabe de-acum câteva zile. Nu chiar aceeaşi voce, dar seamănă cumva. Sper că nu e aceeaşi persoană şi mai ales sper că nu va începe iar cu propaganda politică de piaţă.

-Gata! Opreşte-te! Pune-le pe cântar!, îi zice vânzătoarei care se supune imediat. Îmi aleg şi eu repede trei roşii de pe tarabă, gândindu-mă că pentru atât de puţine nu mi-aş permite să-i comand alegerea din cutia mare.

-18 lei, zice vânzătoarea, întinzându-i sacoşa.

-Le-ai ales bine, da? îi răspunde cumpărătoarea uitându-se la roşiile toate roşii din sacoşă. Uite, ia banii. Pot să-ţi vorbesc aşa, nu? Că suntem cam de-o seamă, cred. Nu?

Nu-mi vine a crede. O neaşteptată  întorsătură în scena asta. Întorc capul spre cumpărătoare. O faţă brăzdată de riduri. O femeie hotărâtă care a ştiut să comande totul în viaţa sa? Cel mai posibil. Oare de ce-ar fi interesat-o vârsta vânzătoarei? Când ea se impunea, probabil cu duritate, în faţa oricui? Cât de mult suferă pentru că îmbătrâneşte?

-Păi, nu ştiu, credeţi? îi răspunde surprinsă vânzătoarea.

-Eu ştiu? Hai, zi-mi câţi ani ai!

-70.

-Ei, aş!… răspunde cumpărătoarea şi amuţeşte pentru câteva clipe. Grele clipe. Mă uit când la una, când la alta. Păreau cam de-o vârstă, e-adevărat. Dar pentru 70 de ani, gândesc că arătau destul de bine.

-Atunci am greşit! Că io-s cu vreo 20 mai înainte.

-Cuuum? Cu douăzeeeeci?!…

Expresia de uluială a vânzătoarei mă face să cred că a-nţeles greşit, că s-o fi gândit că doamna de lângă mine avea cu 20 de ani mai mult, adică 90, aşa că mă bag în tăcerea grea dintre cele două femei:

-Adică a vrut să spună că are cu 20 de ani mai puţin.

-Păi da! Am înţeles! Am înţeles ce-a zis! zice vânzătoarea cu aceeaşi uimire întipărită ca o ştampilă de vot, fără să-şi mute privirea de la doamna de lângă mine.

Acum, surpriza e a mea!

-Ei, poate nu chiar cu 20, cu vreo 15 aşa, adaugă cumpărătoarea, agăţându-se de colacul de salvare oferit. Vizibil jenată şi întristată, îşi adună sacoşele şi pleacă.

Ce i-o fi trebuit, biata? I-ar fi fost oare de ajutor dacă i-aş fi spus că mai degrabă era de-o vârstă cu mine? Prin ce criză trecea de avea nevoie de asemenea oglindiri?

Vânzătoarea cântăreşte cele trei roşii alese de mine, îi plătesc şi constat că totul se consumase odată cu plecarea cumpărătoarei. Femeia nu mai era uluită. Era aşa cum era ea, cu treburile ei.

Viaţa merge mai departe.

 

Sâmbătă, 1 Iunie, 2019

Ziua Copilului. Da, da… Ziua Femeii, Ziua Bărbatului, Ziua Copilului, Ziua Mamei, Ziua Tatălui… şi tot felul de zile-sărbători, motive şi motivaţii, dedicaţii, că altfel ni s-ar părea banal să sărbătorim fiecare zi doar aşa, pentru că ne-am trezit din somn. Şi-apoi, e vorba şi de cadouri, nu? Ce, poţi să-ţi faci cadouri în fiecare zi? Sau să le faci celor dragi, aşa, fără motiv?…

Sărbătorile şi sărbătoririle sunt sinonime cu cadourile. Cum altfel să se vândă atâtea produse, să se facă bani/averi? Industria Crăciunului şi-a Paştelui nu sunt suficiente. Trebuie inventate cât mai multe ocazii/sărbători. Ce contează că se-nmulţesc ambalajele/deşeurile pe care nu mai avem unde să le depozităm, nu avem cum să le distrugem fără a polua suplimentar planeta copiilor noştri? Ce contează că totul se învaţă, chiar şi aşteptarea de a primi cadouri?…

Hm! S-ar putea spune că sunt acră, azi, de ziua copilului. De-ar fi vorba despre copilul acela din noi, de copilul pe care-l învăţăm să uite de iubire, de bucuria de a se juca cu orice, cu-o  coadă de mătură pe post de cal, cu-o lingură de lemn pe post de vâslă ataşată ligheanului care astfel devine barcă… Lucruri învechite, valabile acu’40-50 de ani. Lumea s-a schimbat tare mult între timp, nu ştiu dac-ai observat. S-a schimbat mult, mult. Ba chiar s-a renunţat treptat şi la serbările în care tot copiii trebuiau să muncească. Acum ei sunt spectatori, sunt cei care se bucură de ziua lor, nu cei care trebuie să facă frumos de ziua copilului.

Schimbarea e viaţă. Aşa că, e bine.

Unii copii se joacă cu instrumente muzicale. Asta e bucuria lor cea mai mare. Azi am căutat şi găsit multe înregistrări cu copii geniali, atât de mulţi, din ce în ce mai mulţi copii care strălucesc în arta interpretării muzicale de la vârste incredibil de mici. De cel puţin 10 ani am observat acest fenomen, unul la nivel mondial. Şi cred că este parte din salvarea sufletului colectiv. Reînvierea muzicii clasice prin asemenea genii, înălţarea conştiinţei în alte frecvenţe, deopotrivă cu geniile din domeniul ştiinţelor şi tehnologiei care nu contenesc să uluiască lumea dovedesc, ne dovedesc nouă că instruirea, educaţia, învăţământul trebuie privite altfel. Un salt exponenţial petrecut la începutul acestui secol, un salt care ne propulsează într-o altfel de societate, asta e absolut sigur. Cine ştie, poate copiii copiilor noştri vor privi la secolul XX ca şi cum ar aparţine epocii de piatră, iar la noi ca la oamenii Neanderthal . “Vreme trece, vreme vine/ Toate’s vechi şi nouă toate.” Trebuie să caut poezia asta. E a doua oară săptămâna asta când îmi vine în minte Glossa lui Eminescu .

Iat-o:

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Ei? Ce zici de sfaturile astea? De înţelepciunea asta?

Bine, te las în compania Verii lui Vivaldi în interpretarea excepţională a muzicianului Christian Li (Australia), care, la 10 ani, fiind cel mai mic în grupa de Juniori (10-15 ani), a obţinut Premiul I, Premiul pentru compoziţie şi Premiul publicului la Concursul Menuhin, 2018.

 

 

2 thoughts on “Pagini din jurnalul întâmplător

  1. Sper ca aceste trei zile prinse din zborul cotidianului și fixate în boldul încremenirii să fie urmate și de altele, să facă parte dintr-un jurnal cu pagini multe.
    „…Tot ce-a fost ori o să fie
    În prezent le-avem pe toate…”

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.