Povestea celei de-a doua scrisori – Partea a II-a, first draft

II.

-Şi cum m-ai găsit? îngăimă printre amigdalele care se umflaseră brusc, sugrumând-o pe dinăuntru.

-Pe facebook. Dar te-am căutat şi înainte pe internet. Cred că din 2000, am tot căutat. Vroiam măcar să-ţi explic ce s-a-ntâmplat, de ce-am plecat, de ce nu m-am mai putut întoarce. N-am încetat nicio clipă să te iubesc. Indiferent câte femei au mai fost în viaţa mea, tu eşti singura mea iubire. Asta vreau să ştii. De 33 de ani te iubesc şi-am să te iubesc până voi muri.

Nu mai simţise de mult şuvoiul ţâşnind de undeva din adâncul inimii, din peştera de care uitase, peştera în care stăteau ascunse comorile pe care numai sufletul  lui le-ar fi putut atinge. Lacrimile picau greu pe biroul încărcat de hârtii.

-Alo! M-auzi?… Alo?

Trebuia neapărat să-şi sufle nasul. Şi n-avea la-ndemână niciun şerveţel, fir-ar să fie.

-Scuză-mă, te rog. Aşteaptă-mă puţin. O să las telefonul pe birou.

-Sigur, aştept. Eşti bine?

Bine? Cum să fie bine?… noţiunea asta nu avea nicio legătură cu starea ei, gândi în timp ce ieşea cu grijă din camera de lucru, sperând ca soţul ei să nu fie în sufragerie sau, dacă era, să fie prins cu lectura vreunei cărţi. Nu putea gândi, nu ar fi ştiut ce să-i spună. De ce plângea, ce se-ntâmplase… Cum să-i spună că tocmai a sunat-o iubitul ei, marea ei iubire… despre care îi povestise la-nceput, demult, înainte de căsătorie… Iubirea ei care o aştepta acum la telefon…

Intră în baie şi se izbi de imaginea din oglindă. Dumnezeule! Deschise imediat robinetul de apă rece, îşi aşeză mâinile căuş sub jetul de apă, scufundându-şi faţa în recele prea rece.  Nu, nu putea să strige, nu putea să scoată niciun sunet. Niciun sunet nu avea cum să-i aline durerea amestecată cu… cu fericire… cu viaţă… Închise robinetul, îşi şterse faţa, apucă o rolă de hârtie igienică şi ieşi din baie.

Slavă Domnului, nu era în sufragerie. Intră în birou şi pentru o clipă se gândi să încuie uşa. La ce bun? Dacă ar fi venit să vadă ce face sau să-i ceară ceva,  ar fi auzit-o că vorbea. Sau i s-ar fi părut extrem de curios, ar fi trezit suspiciuni…  Nu! Nu trebuie să ştie. Ar suferi îngrozitor.

Apucă telefonul. Pentru o clipă, ecranul lui negru o înspăimântă. Apoi se gândi să-l atingă, totuşi. Luminat, telefonul îi arăta că… încă era acolo. Nu era un vis. Nu era o greşeală. În cutiuţa aia se-ascundea marea ei iubire. Nu murise. Nici omul, nici iubirea pentru el.

-Scuză-mă, te rog! A trebuit să fac o pauză. Mai eşti acolo?

-Sunt, iubita mea! Aici sunt, şi voi fi întotdeauna de-acum înainte.

-Cred că sunt şocată. Chiar a fost o uluitoare surpriză.

-Te-nţeleg, iubita mea! Eu am avut timp să te revăd pe fb, să-ţi văd o parte din poze, cele la care aveam acces. Cred că pentru tine e…

-Un şoc!… Iar felul în care-mi spui… iubita mea… la fel… ca şi cum… Auzi, dacă vorbesc aşa, în şoaptă, mă auzi?

-Da, te-aud.

-Ştii că am familie?

-Am văzut şi m-am bucurat să ştiu că eşti fericită cu familia pe care o ai. Cel puţin aşa mi s-a părut din ce-am văzut pe facebook. Şi profesional, cred că eşti foarte bine, nu?

-Sunt bine. Dar tu? Spune-mi despre tine.

-Eu… hm, eu m-am căsătorit de trei ori, am trei copii, câte unul din fiecare căsnicie. Acum sunt singur, adică m-am separat şi de cea de-a treia soţie. N-am reuşit să nu te mai iubesc. N-am reuşit să mai iubesc pe nimeni aşa cum te-am iubit pe tine. Am încercat. Viaţa m-a aruncat de colo, colo, dintr-o ţară în alta, dintr-o încercare de familie în alta, dintr-o meserie în alta. Nu mi-am găsit niciodată echilibrul, liniştea, împăcarea. Dar acum, de când vorbim, sunt atât de fericit! Atât de fericit şi numai că-ţi aud vocea. Mi s-a liniştit inima. Nu ştiu cum să spun. Mi-a venit inima la loc. Acum simt din nou viaţa. Dar tu, eşti fericită?

Fericită acum, că vorbea cu el sau fericită în general? Ce o întreba, de fapt? Trecuseră prea multe clipe de tăcere, aşa că rosti un “da” suficient de convingător, şi aşteptă. Trei căsnicii?!…

-Eşti fericită că ne-am regăsit, în sfârşit?

Era ca şi cum trecuseră câteva luni în care fusese plecat şi-acum, că avea  din nou acces la telefon, a sunat-o să-i spună că s-a-ntors, că urma să vină la ea, să se iubească… Se mai întâmplase asta, atunci, cu 30 de ani în urmă. Ba nu, 33! Aşa a spus. Ea nu mai ţinuse socoteala anilor. Au trecut, încărcaţi cu totul felul de treburi, au trecut şi… iubirea pentru el nu murise nici acum. Era aceeaşi. Aceeaşi iubire!

-Da, sunt fericită. O neaşteptată fericire. O fericire la care nu mai speram. Am renunţat de mult să mai sper la fericirea asta… Iubitule!

Ar fi vrut să strige, să râdă, în hohote, aşa cum râdea ea, în “hohote simfonice” cum le botezase el. Ce de hohote … ce pasiune, ce viaţă! Totul strălucea, totul era la picioarele lor.

-Nu ştii ce fericit sunt s-aud cuvântul ăsta pronunţat de tine! Acum îmi dau seama de ce mă enerva când îl pronunţa o altă femeie. De-abia acum înţeleg că era doar al tău, doar tu îmi puteai spune aşa. Te rog, mai spune-mi o dată!

-Iubitule! Iubitul meu cel iubit!

-Iubito! Iubita mea cea iubită! Atât de mult îmi doresc să te iau în braţe, să ne sărutăm… N-am mai trăit niciodată ce-am trăit cu tine, nu am mai simţit niciodată extazul născut dintr-un sărut. Doamne, ce minunăţie! Cât de mult îmi doresc să te sărut acum, în clipa asta, să-ţi simt buzele… aveam senzaţia că muşc dintr-un trandafir, nu ştiu dacă ţi-am spus asta.

-Mi-ai spus, mi-ai spus.

-Ah, da,da! Şi tu râdeai şi-mi spuneai să am grijă până unde mănânc din trandafir să n-ajung la ţepi! Hahahaha….

-Hahahahaha… Ah, am râs! Tare!

-Şi ce e rău în asta?

-N-aş vrea s-audă soţul meu.

-Îl iubeşti?

-Îl iubesc, dar nu aşa cum te-am iubit pe tine. Iar pentru mine, familia este foarte importantă. Este tot ce am mai de preţ. Fericirea familiei mele este fericirea mea. Sper să-nţelegi asta.

-Cum adică fericirea ta este fericirea familiei? Şi tu?

-Eu… eu n-aş fi fost nimic fără soţul meu, fără copilul nostru. Nici nu ştiu cum am supravieţuit. Habar n-am cum am supravieţuit în primii trei ani… după dispariţia ta. Eram ca-ntr-un fel de vis din care nu mă puteam trezi. Dacă n-ar fi fost el, dacă…

-Dacă n-ar fi fost comunismul ăla nenorocit! Iartă-mă, iubita mea! Iartă-mă! Nu am avut cum să mă mai întorc, nu am avut cum să te mai contactez. Dar, uite, acum putem să vorbim chiar şi video. Vrei? Mi-atât de dor de tine!

-Nu, nu acum. Acum nu sunt pregătită. Am plâns o grămadă, am îmbătrânit, m-am îngrăşat, nu…

-Te rooog! Ţi-am spus că am văzut poze pe facebook. Dar vreau să vorbim aşa, ca şi cum am fi în acelaşi spaţiu. Crezi că mai contează cum arătăm? Şi eu am îmbătrânit, m-am îngrăşat, sunt grizonat, cu început de chelie. Dar noi nu ne-am iubit pentru cum arătam. Noi ne-am iubit cu totul!

-Te rog, nu insista! Hai să facem asta data viitoare.

-Data viitoare fiind, când? Peste o oră?

-Nuuuu! Mâine. De fapt, stai, că mâine am un program foarte încărcat. Îţi voi trimite un mesaj când voi putea vorbi, e ok aşa?

-Ce pot să spun altceva decât că sper să poţi vorbi cât mai curând, cum ar fi peste 10 minute.

-Hahahaha…

-Ai acelaşi râs, ştii? Nici vocea nu ţi s-a schimbat, nici râsul.

-Aşa zici? Mie mi se pare că mi s-a schimbat vocea.

-Nu se prea schimbă vocea omului, e ca amprentele digitale. Foarte rar se-ntâmplă să se schimbe, şi asta mai degrabă dacă s-au întâmplat accidente. Sau… dacă fumezi. Mai fumezi?

-M-am lăsat acum câţiva ani.

-Eu încă mai fumez, dar mai puţin. Chiar nu cred c-aş fi reuşit să renunţ la ţigări. Mi-au fost cel mai apropiat prieten. Dar tu? Cum ai reuşit?

-De frică. Iar soţul meu n-a fumat nicioadată.

-De frică să nu-l pierzi?

-A fost un moment în care am fost suspectă de cancer.

-Oh, nu! Şi-acum? Acum eşti bine?

-Sunt bine.

-Doamne, prin câte ai trecut, singură, fără mine…

Singură?… El chiar mă vede ca atunci.

-Nu singură. Soţul meu a fost mereu cu mine, pentru mine.

-Nu ştiu cum să pun asta în cuvinte, dar… Într-un fel, îi sunt recunoscător că a avut grijă de tine. Dar în alt fel…

-Şi soţiile tale? Ele n-au avut grijă de tine? Nu ţi-au fost aproape?

-Offf… da, aşa e. Acum îmi dau seama ce tâmpit sunt. S-a retrezit adolescentul din mine. Iartă-mă! Iartă-mă, iubita mea!

-Poate că e suficient pentru o primă convorbire, nu crezi? Eu, una, am nevoie de timp, să pot procesa ce s-a întâmplat în ultimele… 20 de minute sau cât a trecut.

-27 de minute. Cele mai fericite 27 de minute din viaţa mea!

-Acum trebuie să închid. Te voi anunţa când mai pot vorbi. Te rog să nu mă suni. Îmi trimiţi mesaje, dar nu mă suna.

-Înţeleg, iubita mea! Aşa voi face! Te iubesc! Mult, mult şi etern!

I se puse un nod în gât. Obişnuinţa de a rosti cuvintele astea pentru soţul ei, o obişnuinţă veche, chiar dacă nu erau la fel. Parcă nici nu sunau la fel. Şi-acum…

-Te iubesc, iubitul meu iubit! Te iubesc şi-acum, dar lasă-mi timp, te rog. Îţi voi scrie un mesaj când voi putea vorbi din nou. Până atunci, ai grijă de tine.

-Mulţumesc, iubita mea iubită! Îţi mulţumesc! Mi-ai luminat sufletul! Voi aştepta mesajul tău.

-Te sărut, pa!

-Să ai grijă de trandafirul meu pe care îl sărut acum cu toată iubirea! Pe curând!

Apăsă butonul roşu de teamă că ar putea continua, că nu s-ar opri… Părea de neoprit. Cât entuziasm… câtă iubire…  iubirea nu moare niciodată?

First draft, 07.06.2019

 

 

2 thoughts on “Povestea celei de-a doua scrisori – Partea a II-a, first draft

  1. Wow, am absorbit întregul dialog ca pe o băutură răcoritoare cu arome dulci într-o vară toridă. M-a prins bine de tot. Mă bucur că scrii, sper să iasă ce are să fie. Felicitări, Daniela! 🙂 Multe!

    Liked by 1 person

    1. Multumesc mult, Mihai! Povestea asta s-a nascut ca o reactie la “valul iubirilor neimplinite” care a venit peste mine de citeva saptamini. Nu stiu daca am redat suficient de bine haosul gandurilor primei femei – din prima parte – dar este doar un prim draft, bineinteles. Cu dialogurile stau, oricum, mai bine. 🙂
      De va fi sa transform aceasta poveste intr-una publicabila, va fi de lucru, nu gluma. Pina una alta, poate ca e de folos acelora care se afla in situatii similare. Ultima parte va contine cea de-a doua scrisoare… pentru o prietena 😉
      Multumesc inca o data! Si… felicitari si tie, pentru volumul de versuri! Curind voi publica ceva despre volumul tau care mi-a placut foarte mult! Ma asteptam, ce-i drept, doar stii 😉

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.