Povestea celei de-a doua scrisori – IV

IV.

Timpul nu măsoară o iubire. Timpul măsoară rezistenţa, măsoară forţa cu care te ambiţionezi să înaintezi la braţ cu neputinţa. Timpul nu măsoară viaţa. Viaţa e mult mai mult decât o forţă, mult mai mult decât o unitate de măsură sau un element de referinţă. Viaţa e dincolo de sistemul îngustimii minţii împărţite între bine şi rău, între iubire şi frică.

Cu timpul ajungi să uiţi. Cu timpul ajungi să te resemnezi. Cu timpul ajungi să oboseşti. Cu timpul te poţi aşeza în genunchi, ca un condamnat. Cu timpul te poţi juca până dincolo de margini, ca un copil. Cu timpul îţi creezi duşmani. Prietenii nu se creează în timp. Prietenii sunt sau nu sunt din clipa în care îi priveşti pentru prima oară. În ochi. Cei care nu te privesc în ochi, nu au cum să-ţi fie prieteni. Nici iubiţi. La fel şi cu marea noastră iubire. Nu a noastră, dragul meu soţ. A mea şi a lui. Iubirea care ne-a iubit pe noi dintr-o privire, care ne-a sigilat buzele pentru totdeauna. Niciodată altcândva nu am mai simţit ce-am simţit în primul nostru sărut.  Au trecut 33 de ani de-atunci. Distanţa dintre noi, distanţa în timp nu a contat. Iubirea aceea este.

Nu ştiu cum ţi-aş putea explica. Nu cred că se poate explica iubirea. Nu cred că îmi permit nici măcar să te rog să-nţelegi. Nici eu nu-nţeleg. Eu ştiu. Întreaga mea fiinţă ştie. Şi arde. O ardere neumană. Nu mi-am pierdut minţile. De-aceea îţi scriu, de-aceea îţi mărturisesc.

Ba da! Sunt nebună. Cum să-i scriu aşa ceva?

Împinse mouse-ul care alunecă pe birou până aproape de margine. Se ridică furioasă, fără să ştie încotro să-şi ducă paşii. Ar fi fumat zece ţigări, nu una. Zece! Uite că trecuseră aproape zece ani de când renunţase la fumat şi reacţia asta încă era prezentă. Din cauza presiunii, când ajungea aproape de limite, când se simţea apăsată de… Da. Memoria celulelor nu se dezminţea. Şi dacă era vorba de acelaşi lucru şi cu iubirea asta?… Nu! Adică, da. Dar nu era totuna. Nu era doar o reacţie neurochimică, nu era posibil să nu fi fost mai mult decât chimie şi sinapse şi…

-Cum să-i scrii aşa ceva cui?

N-auzise când deschisese uşa. Un val de transpiraţie îi udă pielea de sus şi până jos, până la tălpi.

.-M-ai speriat! N-am auzit când ai intrat!

-Îmi pare rău că te-am speriat, dar am auzit strigătul tău şi m-am îngrijorat. S-a-ntâmplat ceva? Ţi-e rău?

Simţea că picioarele n-or să-şi mai păstreze verticalitatea, că se-ndepărtau de ea, trădând-o fără nicio ruşine. Tălpile îi pluteau nesigure pe apa ţâşnită din tot corpul. Se sprijini de colţul biroului cu mâna dreaptă, rotindu-se astfel încât să-şi acopere celălalt gest, atât de necesar. Închise capacul laptopului deodată cu aproape prăbuşirea în scaun.

-Da, mi s-a făcut puţin rău. Te rog, poţi să-mi aduci un pahar cu apă?

-Sigur! Vrei să chem salvarea?

-Nu, nu cred că e cazul. Adu-mi apa, te rog.

Îl urmări până când se asigură că paşii lui se îndreptau spre bucătărie, apoi deschise laptopul şi… îl închise la loc. Ecranul telefonului se lumină şi apucă să citească începutul mesajului: “Eşti bine, iubita mea cea…” Nici nu-şi dăduse seama că strigase, că gândul disperat se rostise de la sine cu-atâta putere. Poate că nu întâmplător. Poate chiar trebuia să-i spună, acum, azi, orice ar fi. Iar el… mesajul de-acum… chiar o simţise?

-Va urma-

First draft, 16 iunie 2019

2 thoughts on “Povestea celei de-a doua scrisori – IV

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.