Povestea celei de-a doua scrisori – V.

Povestea celei de-a doua scrisori – V. – first draft-structură

 

-Ai putea face o listă cu toate momentele în care te-ai simţit strivită, neiubită, umilită, ignorată, ironizată, terorizată, când te-ai simţit doar o slugă, fără vreo altă valoare decât aceea de a-ţi sluji cât mai bine familia?

-Nu.

-De ce?

-Ar trebui să scriu o carte, nu o listă. Asta e viaţa mea de 20 de ani încoace.

-Nu au existat şi momente frumoase în căsnicia voastră?

-Ba da, la început, au fost. Dar după ce-a apărut primul copil, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Nu pot spune că n-au fost şi momente frumoase în toţi aceşti ani, dar… am obosit şi să mă mai gândesc. Nu-mi cereţi liste, vă rog. Am mai făcut, cu câţiva ani în urmă, când i-am cerut să mergem la psiholog. Am mers doar eu la câteva şedinţe. Şi-atunci am făcut liste. Cele mai importante reproşuri, lucrurile pe care le apreciam la el, lucrurile pe care nu mai aveam puterea să le accept…

-Şi pe care, la începutul căsniciei, le-ai acceptat?

-Da.

-Deci, la început, deşi ai observat aceste lucruri care nu-ţi erau pe plac şi care-ţi solicitau un efort pentru a le accepta, ai reuşit. Ce s-a întâmplat de nu ai mai reuşit să le accepţi?

-Am obosit. Şi nu doar c-am obosit, dar s-au înmulţit, s-au multiplicat, au devenit insuportabile. O teroare. Zilnic. Am obosit şi să mai reacţionez. E inutil, oricum. Nu aude, nu înţelege, nu-i pasă. Şi dacă spun, şi dacă nu spun, e la fel.

-Ce te-a motivat să înduri atâţia ani?

-Nu ştiu. Cred c-am funcţionat din inerţie. Şi familia, ideea de familie, copiii… chiar mi-am dorit să fie bine.

-Angajamentul şi responsabilităţile pe care ţi le-ai asumat prin căsătorie te-au motivat?

-Şi asta. Mi-am dorit să ne creştem copiii bine, să fim fericiţi, am tot sperat că se vor schimba lucrurile…

-Te-ai căsătorit ca o consecinţă a iubirii sau din considerente raţionale?

-Chiar l-am iubit, altfel… şi-am sperat…

-În momentul în care ai decis să te căsătoreşti, mai era şi altcineva în inima ta?

-Asta e, că… nu m-am vindecat niciodată. Cu câţiva ani înainte să-l cunosc pe soţul meu, am trăit marea mea iubire. N-am putut să fim împreună, nu ne-am putut căsători. Am încercat să uit, să merg mai departe… Şi el, la fel. Dar acum câteva luni mi-a scris, şi-a fost suficient. S-a reaprins iubirea noastră. S-a luminat şi viaţa mea. Am simţit că trăiesc din nou. Nu-nţeleg cum am rezistat atâţia ani.

-Vrei să divorţezi?

-Asta e, că nu ştiu ce să fac. Mă simt prinsă ca-ntr-o capcană. Acum, de când a aflat, soţul meu plânge şi e disperat că nu vrea să mă piardă, că viaţa lui fără mine n-are niciun rost, că nu poate nici s­ă-şi imagineze viaţa fără mine. Îmi cere să­-i dau o nouă şansă. Că se va schimba, că va fi atent … acum îi pare rău, regretă, îşi dă seama c-a fost un tiran… acum chiar şi-a schimbat comportamentul, dar nu ştiu cât o să-l ţină pentru că are momente în care uită de promisiuni. Şi dacă uită acum… peste câteva luni ne vom întoarce în acelaşi loc.

-Înţeleg că relaţia cu iubitul tău continuă?

-Într-un fel. Vorbim, dar mai rar.

-Aţi discutat despre viitorul vostru?

-Da.

-Şi cum te simţi atunci când discutaţi aceste planuri?

-La-nceput mă simţeam foarte fericită. Acum, de când a aflat soţul, am pierdut şi bucuria aia.

-Şi ce altă bucurie ai mai pierdut?

-Nu ştiu să explic, dar parcă atunci când era doar taina noastră… dar nu, de fapt, acum e umbrită de presiunile soţului.

-Te simţi forţată să alegi cu care dintre ei să mergi mai departe?

-Soţul mă presează.

-Şi iubitul, nu?

-Nu, adică, mult mai puţin. Îmi spune doar că eu trebuie s-aleg. Că el mă iubeşte, că mă aşteaptă. Deja nu mai suport s-aud cuvintele astea! Acum mă iubesc amândoi, mă aşteaptă amândoi, amândoi vor să le ofer a doua şansă. Şi-n toţi anii ăştia, toată tinereţea mea… măcinată, muncită… c-am muncit de-am rupt, atunci cine mă aştepta?  Cine mă iubea? Copiii, da. Dar şi ei… de fapt, am senzaţia că femeia trebuie să uite de orice altceva, şi să-i fie foarte clar că nu e mai mult decât roaba! Asta e! De când se mărită. Omul îşi ia o roabă, că femeia nu e om, e roabă! Una care trebuie să fie slujnica soţilor, a copiilor… ce feminitate? ce egalitate  în drepturi? Tre’să stai acolo, să faci tot, perfect, că şi dacă faci perfect, tot nemulţumit va fi, ceva tot nu va fi bine, şi dup-aia, o s-auzi reproşurile astea şi de la copii, că n-au avut nu ştiu ce armonie, modele… Nu-nţeleg ce rost mai am. AM O-BO-SIT! Înţelegeţi? Nu mai pot! Nu mai vreau! Nu mai vreau s-aleg nimic, nu mai vreau s-alerg, nu mai pot să mai vreau!… Scuzaţi-mă!… Îmi cer scuze…

-Cutia cu şerveţele e pe măsuţă, în faţa ta. Şi, uite sticla, dacă mai vrei apă… Nu e nevoie să te scuzi. E foarte bine. E o descărcare necesară. E foarte bine. Spune-mi, dacă n-ai avea copii, ţi-ar fi mai uşor să alegi?

-Oh, da!

-Vrei să-mi spui ce ai alege?

-Să divorţez.

-Şi să oferi o a doua şansă iubitului?

-Da.

-În felul ăsta ţi-ai oferi şi ţie o a doua şansă?

-În mod sigur.

-Şi nu ţi-ai acorda o a doua şansă şi în situaţia în care ai rămâne cu soţul?

-Nu. Pentru că… e altceva. Aş putea să renunţ să mai vorbesc cu iubitul, să sacrific această bucurie, dar nu voi renunţa niciodată să mă gândesc la el, să-l iubesc… până la sfârşitul vieţii. Am să mor cu regretul ăsta.

-Ai spus că ai sacrifica bucuria pe care o trăieşti atunci când eşti cu iubitul. Asta poate însemna că te-ai sacrifica pe tine sau că ai putea renunţa la ideea că-l iubeşti pe acel bărbat mai mult decât pe tine?

-Nu-nţeleg.

-Te-ai înfăşurat în ideea că aşa cum te simţi în braţele acelui bărbat, nu te-ai simţit cu soţul tău şi nici că te-ai putea simţi cu altcineva. Atunci, cu 20 de ani în urmă, ţi-ai încredinţat iubirea acelui om. I-ai acordat suprema putere asupra fericirii tale. L-ai investit cu cea mai înaltă funcţie. El este stăpânul inimii tale până la moarte. Şi-atunci, tu ce eşti? Nu eşti sluga lui?… Te rog să te gândeşti la întrebările astea. Nu ştiu dacă te ajută cu ceva, dar mie mi se pare interesant să vorbesc cu alte două femei care trăiesc exact aceeaşi situaţie. Trec prin aceleaşi dileme. Tu eşti a treia. Nu mi s-a mai întâmplat să am trei cliente cu aceeaşi situaţie de viaţă, în aceeaşi perioadă de timp. E o provocare şi pentru mine. Dacă doreşti să ne mai vedem, te rog să te gândeşti la asta: cui îi încredinţezi puterea asupra fericirii tale şi de ce? Precum şi la ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea cei doi bărbaţi din viaţa ta.

-M-aţi cam năucit. Dar, da, aş vrea să mai vin.

-Atunci, pe săptămâna viitoare.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.