ispite şi tentaţii – o pagină din Jurnal

Vorbeam zilele trecute despre ispite şi tentaţii, două manifestări cu origini distincte cu toate că le regăsim într-o sinonimie legalizată. Am şi postat pe blogul editurii nişte fragmente din învăţăturile dr.David R. Hawkins.

Consider că forţa de atracţie este principala diferenţă dintre cele două noţiuni-manifestări, precum şi sursa din care izvorăsc. Dacă tentaţia este un produs al corpului/minţii, cu o forţă mai mică ce poate fi dominată de voinţa şi conştienţa omului, ispita primeşte sprijin suplimentar dintr-un invizibil câmp “exterior” intelectului, din acel inconştient colectiv la care suntem conectaţi din clipa primei respiraţii în lumea dualităţii.

Cu cât avansezi în cunoaşterea de sine către trăirea Sinelui, cu atât ispitele devin din ce în ce mai subtile, atât de greu de sesizat. Programul informaţional general/colectiv, reţeaua la care suntem conectaţi prin gândire-limbaj, menţine în existenţă această luptă a contrariilor, dihotomia bine-rău despre care ne-am obişnuit a spune cu uşurinţă “Asta e! Asta e viaţa!”- o sentinţă definitivă ce îngrădeşte posibilităţile infinite (sau care, cel puţin, tind către infinit) ale gândirii.

Portiţele deschise, micile sau marile traume din trecut, chiar dacă vindecate în prezent, rămân călcâie ahiliene până când întreaga structură emoţională ataşată situaţiei traumatice este dizolvată. Nu e corect spus dizolvată, căci dacă am coborî o treaptă sau mai multe, în domeniul de frecvenţe specific acelei holograme/amintiri, dacă ne-am aşeza pe acea treaptă anexată unui nivel de conştiinţă inferior Iubirii, ne-am putea reconecta şi am putea retrăi durerile, suferinţele, fricile. Deci, nu transformarea, ci transcenderea oricărei suferinţe. Da, acesta este cuvântul/noţiunea/câmpul informaţional potrivit. Nu poţi “curăţa” sau “transforma”. E ca şi cum ai curăţa o cameră de praf şi chiar şi de obiecte vechi, care nu-ţi mai sunt folositoare. Ba chiar ai şi zugrăvi pereţii în alte culori. La finalul operaţiunii de curăţare, camera tot o cameră rămâne, cu aceiaşi pereţi şi aceeaşi aşezare geografică. Noua înfăţişare te poate îmbia să priveşti altfel, dar nu te dezrădăcinează, nu-ţi desprinde bilele agăţate de picioare, nu-ţi permite zborul, nu-ţi îngăduie libertatea. Localizarea rămâne aceeaşi.

Ziua de 20 iulie are o semnificaţie aparte pentru mine. De când am aflat că în calendarul creştin-ortodox este asociată cu Sf. Ilie, proorocul cel înălţat la ceruri într-un car de foc, pe care, ulterior, Iisus îl pomeneşte în relaţie cu Ioan Botezătorul, i-am acordat o atenţie suplimentară. De-aceea ieri  îmi propusesem să nu fac nimic, să nu muncesc. Mi-am zis că am timp să citesc şi eu blogurile celor care, în ultima vreme, au apărut interesaţi de blogurile mele. Interesaţi şi apreciativi, căci altfel n-aş fi avut cum să aflu de ei. Dar, pentru că mă anunţase o prietenă că mi-a trimis un link pe fb, am deschis cutia Pandorei şi…  am dat din nou cu ochii de nişte imagini. Le mai văzusem şi săptămână trecută, dar atunci le-am tratat cu înţelegere şi chiar iubire. Ieri, însă, s-a ridicat în mine dorinţa aceea de a-mi arăta adevărul, de-a nu mai permite perspectivelor altora să-ntunece sensul scrierilor ori chiar al persoanei. “Omeneşte”, pare a fi o reacţie “normală”. Ajungi să nu mai ai răbdare şi îngăduinţă sau vrei să ajuţi pe alţii măcar să vadă şi altfel. Dintr-o altă perspectivă, una mai luminoasă.  Dar acestea sunt picăturile chinezeşti, parte din procesul vindecării, al eliberării din iluzia eului.

Fără s-apuc să gândesc cu-adevărat, prea dimineaţă fiind (şi încă fără suficientă cofeină în sistem 🙂 ), las mintea să cadă pradă acestui impuls nechristic şi-ncep să scriu un articol. Şi scriu, ce scriu, ba chiar şi versuri ilustratoare la ilustraţii.  La mine, versurile vin sau nu vin. Nu mă străduiesc să le caut, dar recunosc că uneori le mai “oblojesc”. Şi cum credinţa mea este că poezia se află în ochiul privitorului, ochiul ferestrei  către sufletul ce-l locuieşte,  în clipa prezentă a privirii şi nicidecum în memoria sa, faptul că au venit aceste versuri mi s-a părut că, da, e necesar să scriu acel articol… Of! Ce-nseamnă dragostea (şi nu Iubirea!) de adevăr! Cum te-mpinge ea să aluneci în lupte, să uiţi de învăţăturile fundamentale! Cum de-am alunecat în re-acţie? De ce?

După cum spunea Nichita Stănescu: „Mie însumi îmi sunt un cal troian.” (Calul troian)

Şi, deşi scriam că “ am înţeles încă o dată că fiecare vede-percepe-înţelege-simte ca sine; oricât te-ai strădui să transmiţi un mesaj, în câmpul astral şi ocolitor al planetei, fiecare antenă are propria sa frecvenţă şi plajă de frecvenţe cu care poate interacţiona, cu care poate comunica prin rezonanţă; cum unele mesaje se pot răsuci şi combina şi astfel se creează buclele distorsiunii unicei realităţi, aceea a pur-subiectivului-eu.” – deşi din profundă înţelegere scriam că fiecare priveşte şi trăieşte din propriul balon, din propriul nivel de conştiinţă, nu reuşeam să-mi trezesc conştienţa înspre stimulul real.

Cum să înveţi altfel decât din observarea reacţiilor tale la stimuli? Şi cum să sesizezi ispitele ascunse pe sub cele mai bune intenţii? Bune intenţii, aparent. Pentru că datorită subiectivismului din miezul căruia percepem lumea, o intenţie nu poate fi pură. Intenţia porneşte dintr-o minte arondată unui câmp, unei frecvenţe sau a unui mănunchi de frecvenţe ale convingerilor, ale trăirii experienţiale acumulate. Şi-atâta vreme cât mintea stă acolo, orice emite ea este încărcat şi definit de “naţionalitatea” sa.

Adevăratul impuls atingea o coardă emiţătoare de sunet, un sunet ce-avea să răsune în tot corpul. Poate un vaiet, poate un oftat adânc cât toată tristeţea lumii, poate un sunet de trâmbiţă menită să trezească din somn, nu ştiu, dar vibraţia aceea întreţesută cu multe alte dureri, cu multe alte cicatrici ale eului, ale persoanei, ale femeii, mi-a arătat cu ostentaţie distanţa până la echidistanţă.

Eu am scris, eu am uitat!

Extras din scenariul spectacolului Eternul Spectator

INDIGO (intervine, astfel redevin prezente şi personajele ROŞU şi PORTOCALIU): Nu, eu n-am reuşit. Eu încă nu m-am iertat pe mine. Ordinea e aşa: întâi înţelegi, apoi accepţi şi înţelegi că tu ai ales să suferi. Apoi ierţi. Te ierţi pe tine, de fapt. Şi-abia după aceea poţi uita. Asta este dovada iertării depline. Dacă încă mai tragi amintiri dureroase după tine, înseamnă că n-ai uitat. Detaşarea nu vine din ignorare, ci din profundă înţelegere. Apoi da, poţi fi sigur c-ai acceptat, iar asta este o manifestare a iubirii. Iertarea aduce pacea cu tine însuţi. Apoi urmează eliberarea. Pacea este deplină detaşare.

 GALBEN: Pacea înseamnă detaşarea de lume? Trebuie să te izolezi?

VERDE (intervine din public, avansează în scenă): Mai degrabă neataşare. Echidistanţă, nu izolare. La echidistanţă se ajunge învăţând iubirea.

PORTOCALIU: Facem ce facem şi până la urmă, tot la iubire ajungem, nu?…

ROŞU: Unde altundeva ne-am putea regăsi?…

 

Mulţumesc, Sf. Ilie pentru încă o lecţie! Pentru încă o rază de Lumină!

9 thoughts on “ispite şi tentaţii – o pagină din Jurnal

    1. Intentia nu este un produs al mintii? Depinde de gradul de “puritate” al mintii sau de vibratia intregului sistem de emisie-receptie. 😉 Doar de asta depinde. Corp(minte) si suflet (constiinta), acest sistem are o plaja definita de frecvente in fiecare moment. Cu fiecare treapta urcata, se modifica si frecventele cu care poate intra in comunicare. La fel si in cazul in care coboara. Echilibrul si armonia universale tin cont de intentia izvorita din fiecare sistem. De inregistrat, se inregistreaza. Cind vorbim, insa, de puritate… ei, atunci ar trebui sa pastram in minte claritatea diamantului. Multumesc pentru comentariu. ❤

      Liked by 1 person

  1. Știți că ea îmbracă mai multe înțelesuri și conștiința poate fi într-adevăr oricare dintre ele, după caz. Dar dincolo de acelea explicate în DEX, mie îmi place următorul aforism patristic: „Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om.”
    În sensul acesta i-am zis eu „ghidon”, pentru că astfel capătă un înțeles pe deplin și „nevoia” de puritate a minții. Mintea, care este un fel de spărgător de gheață, urmând îndeaproape toate simțurile, se expune astfel deraierilor. Din puzderia de gânduri ce însoțește fiecare mișcare a noastră în spațiu (ba chiar și în lipsa mișcării ele nu pregetă de a călători neobosite), noi trebuie să-l alegem pe al „nostru”, adică cel curat, așa cum îți dentifici copilul tău printre zecile din curtea școlii, și cu acesta să pleci acasă. De ce „trebuie”? Pentru că îți e drag să fii om și vrei să îți meriți atributul.

    Like

  2. Îmi cer iertare. Din dorința de a găsi explicația cea mai potrivită, mă învârt în jurul cozii cu punctul după i….
    Probabil că mai și amețesc, odată ce pierd până la urmă atât punctul (comentariul meu iese cam lung 🙂 ) dar chiar și pe „i”-ul buclucaș…
    Nu „dentifici”, identifici am vrut să scriu.

    Like

    1. Desi comentariul referitor la constiinta pare poietic, nu a nascut niciun comentariu in mine. V-am inteles punctul de vedere. Cu i sau fara i. 🙂 Va multumesc pentru detalii. Au conturat putin mai mult profilul. 😉 Iertarea v-a fost acordata. ❤ (si iata, am folosit toate cele 3 coduri pt emoticons pe care le cunosc. Altele nu mai stiu!)

      Like

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.