24 iulie, filă din Jurnalul întâmplător

Nu mi-am imaginat niciodată c-aş putea avea un piersic atât de aproape de mine. Nu mi-am imaginat, dar el este. Încă un pui… sau un puieţ… nu-mi place cum sună cuvântul ăsta, mai bine pui, da, un tânăr copac ce naşte piersici.

Şi ce piersici bune face! N-aş fi-ndrăznit să le desprind de pe crenguţele încă firave dacă n-aş fi văzut una picată pe jos. Simţeam că trebuie să se bucure el mai întâi, să se bucure de fructele sale. Să-şi simtă împlinirea. Să se simtă piersic!

(O fi ştiind că noi îi zicem piersic? Poate că alt nume îşi plimbă prin seva lui. Nu pot spune că-mi place prea tare cuvântul piersic, dar când mă gândesc la piersică simt aşa, o plinătate topindu-şi culorile sub cerul palatin, alunecându-şi aroma şi răcoarea prin sângele meu. Aşa că-mi pare potrivit. Chiar piere orice altă nevoie, chiar şi aceea de a explica ori de a defini.)

M-am uimit singură de respectul şi admiraţia pe care le simt faţă de el. Cine ştie, poate nici n-are să crească mai înalt, poate doar mai bogat în crengi. Nu-mi amintesc prea bine când a poposit aici, cu trei sau patru ani în urmă… Mi l-a plantat un vecin. Nici acum nu ştiu de ce. Poate din dragostea lui pentru grădinărit. Mi-amintesc însă că i-am spus că eu îmi doream un vişin, nu un piersic. De-ale copilăriei, deh. Te impregnează câte-un gust cu mirajul său şi rămâi aşa, ancorat în dragostea aia şi-o viaţă-ntreagă. Şi-acum îmi place dulceaţa de vişine, prăjitura cu vişine, tortul cu vişine din vişinată…  şi gemul de gutui.

Vişinul mare, de la poartă, copacul acela mândru în care mi-aş fi dorit să mă urc, să-mi culeg vişinele mele de-acolo, mai de sus, de unde păreau mai dulci, astfel că puţinul zahăr pe care-mi dădea voie naşa să-l adaug în ceşcuţa niciodată plină cu vişinele spălate cu apa din fântână…  cât de rece era apa aceea! Vara puneau la răcit sticlele maronii cu bere caramel, din aceea cu spumă dulce din care, o dată, chiar m-au lăsat să gust… apoi au râs de mine, de râsul meu… Le băgău în găleata fântânii pentru că răcitorul nu făcea faţă deşi căldura nu prea depăşea 30 de grade Celsius pe-atunci… Dar în copac nu mă lăsau să mă urc. O singură dată m-am strecurat şi-am reuşit să m-aşez pe-o creangă de unde n-am mai coborât până n-a venit naşul. Cu niciun chip nu voiam să pun piciorul pe scara lipită de trunchiul copacului de naşa îngrijorată peste poate. Nu voiam să cobor, ci să zbor. Aşa că, pân-a venit naşul de la serviciu, am stat acolo, mâncând vişine, împreună cu rochiţa de pe mine. Priveliştea de-acolo, de sus, mai sus decât gardul, mă fascina. Ba chiar puteam să văd prin curţile vecinilor. Toţi aveau câte-o mică grădiniţă cu tot felul de plante, legume, numai naşa avea numai flori. Şi vie. Pe-asta n-o prea înţelegeam. Era pentru naşul care s-a cam cam speriat când a intrat pe poartă şi s-a auzit strigat din cer. Apoi m-a luat în braţe şi m-a zburat… da, atunci am fost de acord să mă pună şi jos, pe pământ. Dar numai după ce m-a zburat.

În curtea lor, pe care-o vizitam destul de des în copilărie, era şi un gutui mare, mare, la umbra căruia instalaseră, între bare de oţel ruginii, un leagăn pentru nepoţi. Visam să ating cu vârfurile picioarelor gutuile încă verzi, dar nu-ndrăzeam să-mi pun tălpile în scaunul leagănului, să stau în picioare, aşa cum făceau băieţii. Oricum mie nu-mi dădeau voie. Poate se temeau c-am să-mi iau zborul, c-aşa le ziceam, că eu ştiu că dacă mă voi înălţa mai mult, au să mi se desfacă aripile şi-am să le pot arăta cum zbor. “Oamenii nu pot zbura. Şi nici aripi nu au. Aşa că, fă bine şi potoleşte-te, că nu-ţi mai dau voie în leagăn.” Şi nu-mi mai dădeau voie în ziua aia.

De la un moment încolo, cred că după ce-am început şcoala, nici că le-am mai pomenit despre visul meu. Ce-i drept, şi vizitele se răriseră, iar între timp, descoperisem castanii din Parcul Libertăţii. Cât de grandioşi castanii, cât de misterioase fructele lor pe care trebuia să le adun, să le duc în sac de pânză la şcoală, cel puţin un kilogram… sau poate două?… Nu-mi amintesc. Asta pentru că mie chiar îmi plăcea să culeg castane. Nu erau două la fel, nu aveau două aceeaşi nuanţă. Ghindele nu-mi plăceau la fel de mult. Îmi plăceau căciuliţele lor, mult mai uşor de desfăcut în comparaţie cu carcasele ghimpate în care se-ascundeau castanele. Aşa se protejau ele, aşa le făcuse dumnezeu, cu ghimpi, să nu le mănânce păsările sau veveriţele. Să fie hrană pentru… nu ştiu pentru cine, că eu n-am mâncat şi nici nu mi-am dorit să mănânc castane. Eu le-am pus în poezii.

Sunt atâtea decenii de-atunci. Uite madeleina mea! Mănânc o piersică dulce, cu coaja subţire şi mai puţin pufoasă ce mi-aminteşte de piersicile copilăriei şi, gata, memoria se-ntinde precum ecranul cinematografului.

Mi-ar plăcea să mă mai pot da în leagăn aşa tare, s-ating frunzele cu vârfurile picioarelor. Dar nu mai pot.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.