Luiza la Londra – fragment

Concept grafic; Irina Maria Ganescu

Operaţiune grea asta cu făcutul ordinii în calculator. Aproape traumatizantă, dacă mă gândesc bine.

Am dat peste o piesă pe care am început-o în mai 2016, cred. Nu mai ştiu exact când am început-o, dar aş putea afla dacă m-aş uita când a avut loc marele Brexit. Nu de alta, dar atunci când am avut întreaga piesă în cap şi am purces la scrierea ei, nu ştiam nimic şi nici nu avusese loc Brexitul. Am scris la piesa asta  din când în când. Am vrut s-o şi public, că de pus în scenă, nu a mai fost cazul. Aveam şi coperta pregătită de Irina Gănescu. Coperta pentru volumul 2 al colecţiei Teatru.

Acum am dat peste ea şi… mă gândesc să dăruiesc aici o parte. Cine ştie cine se mai inspiră şi scrie vreo capodoperă. Alţii poate se vor bucura să citească, cine ştie cum se vor bucura…


Luiza la Londra
©Daniela Marin

Personaje
Luiza
Attila
Clarinetistul/Măturătorul
 
Acţiunea se desfăşoară pe o stradă în Londra, în iunie 2016, vara.
Descriere personaje, décor, ambient:
Luiza, o tânără româncă, cerşeşte pe stradă.  Mai băieţoasă după atitudine, înflăcărată, vorbeşte repede şi cu patos.  Averea ei se compunde din: un borcan pentru bani, o pancartă pe care scrie“Please, help me to go home!” şi o cutie mare de carton sprijinită de peretele unei clădiri,  o sacoşă în care se văd câteva obiecte vestimentare şi o sticlă cu apă.
Când cerşeşte, Luiza se postează în mijlocul trotuarului, interacţionează cu pietoni invizibili, le vorbeşte, le cere bani, întinde borcanul înspre ei, face câţiva paşi împreună cu ei. Alteori doar îi studiază. Altfel, stă retrasă pe cutia ei.
Attila, un bărbat în jur de 50 de ani, aparent şi el un cerşetor. Aspectul şi atitudinea lui sugerează blândeţe şi chiar o împăcare cu viaţa.  Nu pare disperat să primească bani de la trecători, nu interacţionează cu ei.  
Clarinetistul şi Măturătorul stradal, două personaje interpretate de acelaşi actor, nu au replici, intervin, în general, în momentele de trecere de la o scenă la alta.
 
    
Scena I


E aproape ora prânzului. Se-aude zgomotul specific unei străzi din Londra. Luiza cară o cutie mare de carton, sacoşa şi cartonul cu sfoară (pancarta).  Aşează cutia, sprijină pancarta de ea, scoate un borcan din sacoşă, câteva monede din buzunar pe care le aruncă în borcan. Îşi aranjează “biroul” şi se aşează pe cutie. S-a încălzit de-atâta mers şi e deja  obosită.
Luiza:    Iar e zăpuşeală. De la maşinile astea, de la astea se-ncinge asfaltu’. Degeaba zic ei că nu. Şi degeaba plătesc taxa de poluare! Ce? Am văzut noi vreun aspirator să aspire aeru’ pentru pietoni? Să văd că se face ceva cu banii ăia, că, nu zic, plătesc oamenii că circulă cu maşinile lor, da’un’se duc banii?… Io n-am văzut nimic să cureţe aeru’… Nu tu aspirator, nu… Hiii! Ia uite-l pe-ăsta! (se ridică şi poartă conversaţia cu un pieton invizibil, îl însoţeşte câţiva paşi)
Sărr, pliiz, sorrii, can iu help mii… I uant tu go bec houm. Help go bec houm. Pliiz!… (Trecătorul îşi continuă drumul ignorând-o)  Vreau să mă-ntorc acasă, mă!
Să nu dai! Că sărăceşti, englezoi zgârcit ce eşti. Şi mai vă daţi mari că sunteţi lorzi, că voi sunteţi civilizaţi, că aveţi un nivel de trai… (scrutează strada în ambele direcţii; zgomotul străzii se amplifică ori de câte ori are asemenea momente de contemplare a străzii)
Să mai stau în picioare, că poate la nivelu’ ochilor, m-or vedea mai bine. Deşi, cred că tot aia-i. Şi când am stat la locu’ meu, dacă a fost să primesc, am primit. Când e, e! Când nu e… (trece un cuplu, vin din spatele ei, ii observă cu întârziere)
Sorry, pliiz, I want to go back houm! Madam… Sir… Sorry! … Ăştia nu vorbeau engleză. Cred că era franceză. Ce fraier-am fost io că n-am învăţat nicio limbă străină! Na, uite la ce era bună acum!… Nu mi-a plăcut de profesoare, ce să fac! Mie dacă nu-mi place omu’, nu primesc nimic de la el.
Mister, pliiz, ă penii. Ai uant tu go houm!
Cred c-ăsta era român. Măcar de-ar fi-ntors capu’… da nu, să nu care cumva să se prindă lumea, cine ştie, poate s-ar fi prins dacă-mi dădea mie bani, nu? Ce deştept e el! (strigă în urma lui) “Foaie verde busuioc, nu s-o ridica deloc!” … Ahaha! Am ştiut eu! Am ştiut! A-ntors capu’! Era român! Mândru că-i român! Dacă e de bine, e mândru! Dacă nu, să nu se ştie. Snobu’ naibii! …  Dac-aş fi fost vreo premiantă, vreo, olimpică, ei, da! Cum nu? Altfel nici să nu mă ştie că-s româncă de-a lui. Cum era aia de la hotel – româncă, clar. Avea şi ecusonu’n piept, Alina. Şi după faţă… Şi când am întrebat-o unde e toaleta, că nu vedeam, chiar nu era niciun semn, mi-a vorbit în engleză şi dup-aia a chemat şi paza. Putea să mă-ntrebe: “Soro, eşti româncă? Ce-i cu tine? “ Sau ceva… nu ştiu. Să-şi ajute neamu’… (intră instrumentistul şi încetineşte mersul, o priveşte) Ce te uiţi mă? Că vorbesc de una singură şi tu nu-nţelegi ce spun? Na! Pliiz, help. (Instrumentistul îşi continuă drumul, iese din scenă)  Ai uant tu go houm. (Luiza se uită spre un alt trecător care chiar îi va da bani)  Vreau să mă-ntorc acasă!  Vă rog! … Tenk iu, tenk iu! Mulţumesc! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
E clar! De-aici înainte o să spun şi-n engleză şi-n română, c-a prins. Nu de alta, da’ nu ştie omu’ ce vreau io să zic când zic  “Ai uant tu go houm.” Aşa, poate-nţelege că vorbesc o limbă străină, şi cum ăstora nu le plac străinii… io  chiar vreau să mă-ntorc în ţara mea…. De parc-ar fi a mea! Ce, e ceva al meu din ţara aia? Aiurea! Nimic! Nu-i a mea, nu-i a nimănui. Da’ acolo mi-s părinţii, casa… a lor, nu a mea… Da’ tot nu pot să mă-ntorc fără niciun ban. Uite că nu pot să mă-ntorc şi să le zic “nu v-am adus nimic. Ziceţi mersi că m-am adus pe mine întreagă! “ … Măcar un magnet de frigider, ceva. Cu turnul Londrei cu palatul, ceva acolo…  Ce să iau când nici banii pentru avion nu-i am? Ba mai tre’să fac şi chiria pentru jafu’ ăla de cameră… Lumânări să-şi ia de banii ăia! Cum să-nchiriezi o pivniţă, nici aia toată, şi să ceri 300 de lire? Ăştia n-au mamă, n-au tată. (apare Attila, se apropie de Luiza, ea nu-l observă) Dac-aş reuşi să duc acasă vreo 500 de lire… Ar fi ceva. Nu pot să le zic “uite, am stat trei luni în Londra şi v-am adus un magnet să-l puneţi pe frigider”…
Attila:                   Eşti româncă?
Luiza (speriată): Ptiu! Ce m-ai speriat!
Attila:                   Îmi pare rău că te-am speriat. N-am vrut.
Luiza (îl studiază din cap până-n picioare):           Da. Sunt româncă. Şi dumneata eşti tot român?
Attila:                   Păi, nu vorbesc româneşte?
Luiza:                    Las’c-am văzut eu de-ăştia de-au învăţat româna numai ca să intre-n relaţii cu fetele noastre.
Attila:                   Eu sunt român. Născut în România. Din părinţi români.
Luiza:                    Şi cum te cheamă?
Attila:                   Attila.
Luiza:                    Hahaha… foarte român! Sau îmi spui bancuri, sau îmi spui numele dumitale!
Attila:                   Serios! Chiar sunt români părinţii mei. Mama din Vâlcea, tata din Iaşi. Au ajuns în Harghita după ce-au terminat facultatea. C-aşa era pe vremea aia, unde te repartiza, acolo trebuia să mergi. Şi când am apărut eu, s-au gândit să mă boteze aşa  ca să nu-mi fie greu la şcoală, că nu prea erau români în satu’ ăla. Vreo trei familii doar.  Tu de unde eşti?
Luiza:                    Din Craiova. Româncă. Din părinţi români.  Maria şi Ion. Nerepartizaţi. Da’ dumneata de când eşti aici?
Attila:                   De mult, de vreo 20 de ani…
Luiza:                    De 20 de ani???…. adică de când m-am născut io?… (îl măsoară din cap până-n picioare şi devine compătimitoare) Şi, ce faci, cum te-ai descurcat  aici?
Attila:                   M-am descurcat. La-nceput a fost tare greu. Acum nu-mi mai e.
Luiza:                    Nu s-ar zice. Mă scuzi că-ţi zic aşa direct, da’, io-s mai directă. Ce-am în guşă şi-n căpuşă. Să cerşeşti 20 de ani mi se pare… îngrozitor!
Attila:                   Şi mie.
Luiza:                    Păi, şi de ce n-ai făcut şi tu ceva… nu ştiu, de ce nu te-ai întors acasă?
Attila:                   N-am mai putut.
Luiza:                    Pe buneee?!… n-ai reuşit să strângi banii de drum în atâta amar de ani?
Attila:                   Ei, nu era vorba numai de banii de drum.
Luiza:                    Că da, bine zici, că şi io mă gândesc să strâng ca să duc şi eu ceva la părinţi, la verişoare, la prieteni… Nu pot să zic c-am fost în Anglia şi să vin cu mâna-n buzunar. Da’ mă sperii, omule! 20 de ani?!…
Attila:                   Nici nu ştiu cum au trecut. Trece timpul, trece viaţa…  De cât timp eşti aici?
Luiza:                    De trei săptămâni!
Attila:                   Şi, ai adunat ceva?
Luiza:                    Ei, aş! Cât să supravieţuiesc, da. Cât să mănânc ceva şi să plătesc chiria la jafu’ ăla de pivniţă în care stau. Da’ încă nu i-am adunat pe toţi.
Attila:                   Stai la demisol?
Luiza:                    Ce demisol?! Pivniţă, măi nene! Are şi mucegai pe pereţi! (îşi miroase hainele) Nu mai suport mirosu’ ăsta de igrasie… Cred c-o să mă şi îmbolnăvesc de plămâni!… Apropo, ştii cumva vreo cămăruţă, că la adăpost nu mai vreau să stau. Am încercat, acolo am stat prima săptămână, da’ nu mai vreau. Chit că dorm pe stradă, da’ acolo nu mă mai duc!
Attila:                   Hmm… Ştiu o cămăruţă. Cât plăteşti chirie unde stai acum?
Luiza:                    Cinci sute de lire, măi domnule! Auzi tu, cinci sute de lire! Şi nu vrei să ştii cum e cu spălatu’ la lighean! Uneori mi-amintesc de filmele englezeşti, că mie îmi plac filmele, ştii… alea vechi, cu lumea de-acu’ sute de ani… cum trăiau servitoarele şi săracii lor… Ei, acu’ nu mai trăiesc săracii lor, ci săracii altora.
Attila:                   Stai tu fără grijă, că au şi ei sărăcii lor! Crezi că numai imigranţii sunt în situaţia asta?… Nu!  Şi-ai lor, cu cetăţenie. Ca să nu mai spun că la fel a fost şi cu 200 de ani în urmă! La fel e şi-acum. S-au schimbat hainele, da’ lumea nu s-a prea schimbat. Crezi că nu-i la fel peste tot? Aşa cum e la noi, e oriunde. Oameni săraci sunt peste tot. Unii rămân în ţara lor, alţii pleacă-n altă ţară cu speranţa c-o să scape de sărăcie. Unii chiar reuşesc. Alţii nu. Treaba e că la fel s-ar fi-ntâmplat şi dacă rămâneau în ţara lor. Dacă ţi-e scris să fii sărac, sărac rămâi. Numai dacă nu-ţi vinzi sufletul…  Asta nu prea-nţeleg oamenii. Sistemu’ e la fel oriunde. N-ai cum să scapi.
Luiza:                    Las’c-am văzut eu un documentar despre nişte triburi din Amazonia. Ce trai pe vătrai au ăia!… Acolo nu-i sistem!
Attila:                   În pădurile din jurul Amazonului, nu din Amazonia. Amazon e un fluviu mare.
Luiza :                   Ei, gata, repede, să-mi dai lecţii! Oi fi fost prof de geografie înainte să emigrezi!
Attila:                   Stai, că n-am zis-o cu intenţie rea! Am vrut s-ajut, nu să-ţi dau lecţii… (uşor întristat) Nu eu. Tata a fost profesor de geografie.
Luiza:                    Şi mama?
Attila:                   Inginer zootehnic. Cu CAP-ul, cu animalele…
Luiza (i-o taie scurt):       Ştiu ce-i aia inginer zootehnic!
Attila:                   Măi, da sensibilă mai eşti! Te-atingi repede!
Luiza:                    Aşa sunt eu!
Attila:                   Păi nu prea ai cum să faci carieră în meseria asta cu temperamentul tău!
Luiza:                    Să fac carieră?! Păi ce, asta-i meserie?! Ptiu! Doamne fereşte!… Ia, hai! Lasă-mă , că uite cum trec clienţii pe lângă mine şi io pierd vremea cu tine. Mister, Săr, pliiiz! Uant houm! Bec houm! Ă peni, pliiz!
Leidi, madam…
Attila:                   Interesantă ideea ta. S-ar putea să-i momeşti bine cu sloganul ăsta că sunt destul de xenofobi. Deşi n-ar trebui să fie, că doar au dominat atâtea popoare… şi încă le domină. Au o grămadă de supuşi care nu-s născuţi britanici. Nici măcar albi nu sunt.
Luiza:                    Ce vorbeşti tu de alte ţări? Păi uită-te şi tu pe stradă numa’ cinci minute şi spune-mi dacă nu vezi mai mulţi negri şi indieni decât albi. Ce, ăştia-s engleji?…
Attila:                   Xenofob nu-nseamnă rasist. Mă scuzi, nu vreau să te superi iar. Xenofob e persoana care urăşte oamenii de altă naţionalitate decât a sa.
Luiza:                    Pliiz, ă penii. I uant go bec houm. Senk iu, senk iuu! God lav iu!
Attila:                  God loves you, aşa e corect.
Luiza:                    Domnu’ profesor, zic că m-aţi învăţat destule! Acum e timpul să lucrez. Aşa că, hai, vă rog. Că-mi staţi în drum.
Attila:                   Îmi pare rău că te-am supărat. N-am vrut asta. Am vrut doar s-ajut.
Luiza:                    Da, am văzut cât m-ai ajutat! M-ai ţinut din treabă cu xenofobiile tale.
Attila:                   Succes! Şi (bagă în mâna în buzunarul de la piept) uite, un cadou pentru tine.  (îi întinde o batistă strânsă şi legată ca un cub)
Luiza:                    Lasă, nu primesc eu ajutor de la un alt cerşetor. Ţine-ţi banii, că şi tu ai nevoie. Sau sunt droguri?… Ia, gata, nu primesc nimic! Cine ştie cine eşti dumneata? Eu nu primesc cadouri de la străini!
Attila:                   Păi, şi bănuţii ăia din cutie, ce sunt? Nu-s de la străini?
Luiza:                    Asta-i muncă, nu-i cadou.
Attila:                   Hai, te rog, ia asta! Poate o să-ţi folosească. Poate nu. Nu-s droguri, îţi jur!
Luiza (ezită, apoi renunţă la teamă; cu afecţiune):            Eşti sigur că poţi să mi-i dai? Nu vreau să rămâi tu fără bani de mâncare. Îmi pare rău, m-am aprins. Aşa-s eu. Mă ia valu’ repede. Da’ şi repede-mi  trece.
Attila:                   Nu rămân fără bani, încă mai am. Să-ţi fie bine şi să te-ntorci acasă cât mai curând. La revedere!
Luiza:                    La revedere!
(se uită după el până dispare apoi se retrage la cutia ei, se-aşează. Pipăie, studiază batista pe care i-a dat-o,  începe s-o desfacă. Renunţă şi o bagă în buzunar.)
Luiza:                    Lasă. Asta să fie pentru cel mai negru ceas! Nici nu m-ating. Poate o să vină înapoi după ei. Mai bine nici nu desfac.
(bea apă. îşi pune pancarta pe piept, pregătindu-se să se ridice)
Luiza  (priveşte spre cer):              Nu sunt curioasă, uite-aşa! Când mă gândesc că omu’ ăsta cerşeşte de 20 de ani… Da’ chiar, nici nu l-am întrebat cum n-a reuşit să strângă banii de-ntoarcere… sau poate nici nu voia să se mai întoarcă… poate nu mai avea la cine să se-ntoarcă. Of, că proastă şi rea mai sunt! Cine ştie ce necaz o fi avut omu’… ce nenorocire se-ascunde în inima lui… Gura asta, că nu mă pot abţine! …
(priveşte spre cer) Da, e normal să fiu mândră. C-altfel te calcă toţi în picioare. Ce, ăştia nu-s mândri? Uite la ei ce mândri-s! Îşi poartă fiecare durerea pitită, să nu-i vadă nimeni că suferă. Să nu-i creadă lumea cerşetori. Să nu care cumva să le plângă de milă. Păi da, să nu-i plângă, să-i ajute! Că din prea mare încredere am ajuns să greşim. Şi din prostie, nu zic. Că io am fost proastă. Da’ şi sătulă de viaţa din România. Ce să mai zic, că dacă nu mă luam după speranţele astea, poate mă angajam undeva, cum zicea mama… poate…
Ia, gata! Poate umplu cutia asta până diseară. Dacă se umple, înseamnă că fac cel puţin 20 de lire. Ia să fac o socoteală. Am nevoie de 1500 de lire. Împărţit la 20 înseamnă… doi în 15 de 7 ori… şi ceva… ah, păi în 70 şi ceva de zile… 70 de zile înseamnă două luni şi 10 zile. În 70 zile mai am de plătit de două ori chiria… nu, nu e bine. Trebuie să fac 2000 de lire. împărţit la 20 de lire pe zi, înseamnă 120 de zile, adică patru luni… cum naiba… să stau eu aşa încă patru luni?… (revelaţie) Acum  înţeleg! Cine ştie de câţi bani avea el nevoie?!… Săracu’! 20 de ani! Să stai pe străzi ca s-aduni banii ca să ieşi din… umilinţa asta, să ieşi din mizeria în care-ai intrat… (priveşte în sus, ca înspre dumnezeu,  ironic) de bună voie, da. Da’ şi din minciunile şi înşelătoriile altora mai jmecheri! Mai tari! (schimbare de atitudine-cu disperare, smerită… ) Doamne, dacă chiar exişti, fă dreptate! Fă ceva!

7 thoughts on “Luiza la Londra – fragment

  1. Brexitul este încă nefinalizat și unii se întreabă ce se întâmplă, de ce trenează. Acum înțeleg… Cineva trebuia să-și termine piesa! 🙂
    Îmi pare rău dar nu se poate prelua. Am luat și eu cândava de la fetița mea un subiect, să i-l duc mai departe. Ea este foarte împătimită după lumea orientală și după o formație coreeană. Ar fi vrut să scrie o poveste… Eu sunt plin de povești dar sunt din lumea mea, trăirile și imaginația mea…
    Deci nu dați pasă, șutați singură la poartă. Este păcat după acest frumos dribling să nu vedem faza fructificată, nu-i așa?

    Liked by 1 person

    1. Va multumesc pentru comentariu. Piesa este finalizata, aici am pus doar un fragment. Daca nu ar fi fost finalizata, nu ar fi existat intentia de a o publica intr-o carte, alaturi de o alta piesa, nu?

      Like

  2. Doamne, Daniela, ce surpriză plăcută! Mi-a plăcut mult ce am citit, ar fi fost o piesă superbă dacă era să fie jucată pentru că e tare bine scrisă, părerea mea. Convinge. Mi-au plăcut mult dialogurile, Luiza e o adevărată forță, o apariție, cred că mergea o actriță cu aceste specificități, poate mă înșel, dar i-ar fi dat o formă rotundă personajului. Proiecte salvate de la… de la ce, oare? Existențe sînt, slavă Domnului, pentru toate formele. N-a fost să fie pusă-n scenă, e drept, dar rămâne totuși o piesă numai bună de citit și pus la inimă. Poate va ieși la publicare. În orice rău e și-un bine. 🙂 asta dacă există binele și rău, hihi. Și eu am multe texte de sertar. Uneori, ele capătă un anumit iz. La fel ca-n cazul Luizei la Londra. Cât de actuală e piesa, mai ales acum!
    Tare m-ai bucurat cu textul ăsta surpriză. 🙂

    Liked by 1 person

    1. Hei, Mihai, ma bucur ca ti-a placut fragmentul. Nu e rea, cu siguranta. Cu textul asta am intrat – am fost acceptata, mai corect spus – in doua workshopuri de scriere dramatica, in perioada in care trebuia neaparat sa fac ceva, sa ies din casa…. Piesa a fost scrisa pentru o actrita anume. Dar stii ce, daca rezolv odata cu platforma pentru Atelierul Cuvantului, poate facem o lectura si a piesei asteia si mai am si altele la sertar 😉 Cu texte din afara timpului, sa le denumim. Ca-s vechi sau noi, ce conteaza? 🙂 Multumesc frumos de comentariu. Chiar ma bucura mult.

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.