Scrisoare despre poezie

Sunt poezii care se transcriu pe sine, născute fiind din Inspiraţie, poezii care se scriu, pornind de la o scânteie de inspiraţie, o asociere de cuvinte ce naşte o scormonire după celelalte cuvinte care să exprime o stare. Sunt poezii care povestesc şi poezii care fotografiază, poezii care filmează şi poezii care pictează. Ele sunt creaţiile artistice ale celor cu har. Pot fi şi ale “meşteşugarilor”, deşi, se simte întotdeauna o răceală, un ton mult prea cizelat, o căutare forţată a cuvintelor până când acestea convin unui intelect pretenţios sau pretins evoluat.

Apoi, poezia depinde extrem de mult de starea cititorului. Rareori se întâmplă, şi acelea sunt diamante poetice, ca lectura unei poezii să zguduie într-atât starea cititorului, încât să fie absorbit în câmpul ei, să nu mai aibă loc de alte gânduri, să rămână într-o sublimă renunţare sau, dimpotrivă, o regăsire de sine. Să rămână acolo, în şi cu poezia, dincolo de timp şi de orice altă limitare conceptuală, nu este, însă, doar apanajul poeziei în sine. Cititorul trebuie să aibă deschiderea, bunăvoinţa, respectul şi devotamentul faţă de creaţia artistică, în general, şi, în particular, pentru poezie. Posibil ca această dependenţă de starea cititorului să fie cauza nenumăratelor războaie dintre poeţi, să fie nerecunoscuta cauză a criticilor pasionale. Cum orice creaţie este pur subiectivă, nu putem ignora faptul că fiecare scriitor de poezie şi-a dăruit ce a putut mai bine în clipa în care a transmis creaţia sa lumii.