Două-trei kilograme de carne

Era chiar frumoasă ziua aceea de septembrie. Cald, cerul senin, nici o idee de vânt. Totuşi, mi-am luat o jachetă cu mine. Nu ştiam cum avea să fie vremea în oraşul acela din apropierea Bucureştiului. Ba chiar şi în tren ar fi putut fi mai frig.

Îmi plăcea să merg cu trenul. De fapt, îmi plăcea să călătoresc. Şi acum îmi place. Acum sunt atâtea alte posibilităţi la care atunci nici nu îndrăzneam să visez. Dar în tren visam întotdeauna privind lumea prin geamul, de obicei, murdar. Era chiar o bucurie să văd cum ea, lumea, rămânea în urma trenului. Eram de-a dreptul fericită.

Şi în dimineaţa aceea aş fi visat dacă nu aş fi fost dominată de un sentiment de îngrijorare. Nu ştiam cum va fi întâlnirea cu verişoara cunoştinţei care mă trimisese acolo pentru a face rost de carne pentru mama. Mama avea cancer. Făcea citostatice şi un tratament medicamentos dur pentru care medicii îi recomandaseră să mănânce cât mai multă carne, să consume cât mai multe proteine, să ajute organismul să reziste. (Am aflat că, în prezent, nu se mai recomandă asta, ba chiar dimpotrivă.) Atunci nu aveai de unde cumpăra carne. În măcelăriile din Bucureşti salariaţii îşi consumau timpul completând integrame. Când se anunţa că vor primi carne, cam de două ori pe lună, uşile din faţă ale magazinului se închideau. În spate, acolo unde se descărca marfa, se puneau deoparte sacii cu carne de porc (şi rareori vită) pentru familiile lor, pentru doctorii la care trebuiau să meargă, pentru pilele, relaţiile şi cei care îşi permiteau să dea sfânta şpagă. Nu mai ajungea muşchiuleţul de porc în vitrinele magazinelor de câţiva ani buni. Era extraordinar să ai şansa să prinzi vreo pungă cu aripi de pui. Sau gâturi. Mai erau şi acele gheare de găini, dar din acelea am zis că mai bine murim de foame, dar nu mâncăm.

Luasem cu mine o sacoşă mare din plastic, un plastic tare, rezistent. Îmi amintesc şi acum că era colorată şi, evident, nu transparentă. Dungi bleu, verzi şi vişinii străbăteau sacoşa înaltă de vreo 50 de cm. Încercasem să o îndes în poşetă, dar nu reuşisem, aşa că mi-am pus jacheta în ea. Şi chiar mă gândisem bine să iau jacheta, căci aşa aveam cum să ascund pachetul cu carne. Cunoştinţa îmi spusese că o să mă ajute verişoara sa, pentru că îi spusesem că nu ştiu cum să vorbesc, şi nici să dau şpagă, şi că sigur mă voi întoarce cu două-trei kilograme de carne macră. Aveam la mine 150 de lei. Nu ştiam cât ar fi costat kilogramul de carne, cu siguranţă mult mai mult decât era în magazin, dar ar fi fost extraordinar să-i pot duce mamei măcar două kilograme. Apoi, dacă reuşeam să stabilesc o relaţie cu şeful acela de măcelărie pe care îl cunoştea verişoara, cine ştie, poate aş mai fi făcut drumuri cu trenul, măcar o dată pe lună. Gândul acesta m-a înseninat şi ghemul din stomac s-a mai micşorat.

Când am coborât din tren, am fost puţin surprinsă de cât de mică era gara, dar am renunţat repede la visare şi am întrebat pe cineva încotro trebuia să mă îndrept astfel încât să ajung la adresa pe care mi-o scrisese cunoştinţa pe o foaie ruptă dintr-o agendă de birou. Nu am apucat să aflu întreg răspunsul căci, minune, “verişoara” a venit lângă mine. Mă ştia dintr-o fotografie de la o nuntă, mi-a zis.

Mi-a plăcut de ea din prima clipă. Era o femeie frumoasă şi-mi părea sinceră, chiar dacă şi dură. Poate că duritatea pe care o simţeam era doar o autoprotecţie. Ştiam şi eu tehnica asta. O învăţasem de la mama. “Verişoara” avea maşină. Să ai Dacie 1300, era ceva! M-am gândit imediat că probabil era mai înstărită şi de aceea avea o cunoştinţă atât de valoroasă, şeful măcelăriei.

Mă aştepam să oprească în faţa unui magazin, dar mi-a spus că îl vom aştepta pe domnul N în apartamentul ei. Drăguţ apartament, luminos, cu mobilă destul de nouă, chiar modern. Avea şi canapea şi două fotolii. Mi-a făcut un nechezol, un fel de cafea pe care o beam cu toţii cu mare sârg în vremurile acelea. Am sporovăit puţin până a sunat la uşă “acela”, “el”, şeful măcelăriei. Stomacul meu s-a strâns din nou, de data aceasta şi mai rău. În cadrul uşii a apărut un bărbat înalt, solid, cu o faţă aproape rotundă şi grasă peste care se imprima o mică mustaţă. Instantaneu l-am asociat cu un porc mistreţ. Mi se întâmpla, din când în când, să văd pe feţele unor oameni aproape supraimprimat un animal.

Domnul mirosea a colonie, avea o cămaşă albă, cu gulerul desfăcut, pantaloni negri, curea maron şi părea dispus să stea la poveşti. După ce m-a întrebat de mama, de boala ei, de mine, de familie, de toate, pe chipul lui s-a aştenut încet-încet un fel de compătimire. Am privit-o pe “verişoară” încercând să-i transmit astfel că nu mai pot rezista, să spună ce avea de spus, să pot pleca odată. A înţeles şi i-a spus că ar trebui totuşi să rezolvăm situaţia ca să prind trenul de întoarcere. Domnul s-a ridicat şi a zis: “Nu-ţi fă griji. Te duc eu la Bucureşti. Umplem portbagajul şi mergem. Că oricum aveam de făcut drumul ăsta.”

“Oh, dar nu trebuie, vă rog, nu trebuie să vă deranjaţi pentru mine! Mă descurc să ajung cu trenul.”

“Nu! Am zis! Te duc eu! Hai să mergem. M, mă duc eu mai întâi, şi tu s-o aduci în spate peste vreo 20 de minute, da?”

“M”, adică “verişoara”, foarte zâmbitoare, spus că aşa va face şi l-a condus la uşă. Rămăsesem blocată în fotoliul în care mă aşezasem iniţial fericită să pot sta într-un fotoliu aşa confortabil şi plăcut. Nu-mi mai simţeam picioarele sau tăria de a le folosi. Reintrând în sufragerie, M mă privi intens, pe faţa ei apărând un alt fel de zâmbet. “Ascultă, nu-ţi fie frică. E el cam din topor, aşa, dar ai văzut că s-a îmbrăcat frumos special pentru tine. Că doar eşti domnişoară de la Bucureşti…” Hohotul ei de râs mi se părea şi mai înspăimântător. Unde venisem? Ce se întâmpla? Ce urma să se întâmple?… Dintr-odată, mi-am adunat toate puterile şi m-am ridicat brusc şi atât de aproape de faţa ei. “Cred că cel mai bine ar fi să plec acum. Îmi pare rău că v-am deranjat, vă mulţumesc şi…” Mâinile ei s-au aşezat pe umerii mei ca două bucăţi de metal greu. “Te rog, linişteşte-te. Ai venit aici ca să iei carne pentru mama ta. Şi exact asta vei face. Dacă pe lângă asta primeşti şi o călătorie cu maşina înapoi acasă, cu atât mai bine. Ascultă-mă bine! Trebuie să înveţi să fii o femeie puternică, cu atât mai mult cu cât ai putea rămâne singură atât de curând. Ai această putere în tine, o simt. Trebuie să ştii când s-o foloseşti, când s-o laşi să fie văzută de bărbaţi şi când s-o ascunzi. Eşti frumoasă, eşti inteligentă. Eşti şi puternică. Nu ţi se poate întâmpla nimic rău în combinaţia asta. Hai, arată-mi cât de puternică poţi fi. În ochi vreau să-ţi văd puterea.”

Cuvintele ei erau ca nişte porunci. Simţeam, într-adevăr, cum mi se îndrepta spatele, cum se risipea teama. Mă simţeam chiar mai înaltă şi foarte sigură pe mine.

“Vezi, uite, asta e! Asta este atitudinea pe care trebuie să o ai. Ca femeie singură, nu poţi altfel. Cum simt că femeia e vulnerabilă, cum sar la atac. Ăştia sunt, vânători, deh! Hai, du-te la baie, pregăteşte-te şi hai să coborâm să vedem ce ţi-a pregătit domnul N. Cred că o să ai o surpriză!”

La baie, m-am uitat în oglindă căutând să-mi văd puterea. Tensiunea din stomac dispăruse. În schimb, pe faţa mea se lipise bine această nouă mască. Mi-am zis că o voi păstra.

Când am coborât, domnul N îndesa tot felul de saci în portbagaj. Nu doar cu carne, dar şi ardei capia, castraveţi, cartofi.

“Trebuie să trec şi pe la mătuşa mea să-i duc câte ceva, nu sunt toate pentru tine, dar bănuiesc că nu te-ar deranja… uite ce ardei capia, calitatea întâia plus!”

M îi tot zâmbea şi îl complimenta oarecum. “Ştiam eu ce om minunat eşti!”

Domnul N închise portbagajul şi se întoarse spre noi. Faţa îi era roşie şi udă de transpiraţie. Întâi se şterse cu dosul palmei, după care scoase dintr-unul din buzunarele pantalonilor o batistă cu care îşi şterse tacticos fruntea, tâmplele, mustaţa, bărbia, gâtul şi, la final, palmele.

“Cam caldă toamna asta. O să avem gogoşari buni. Din ăia n-am acum, da’ lasă, că o să-ţi aduc şi gogoşari”, îmi spuse făcându-mi semn că pot să mă urc în maşină.

M-am întors şi am simţit nevoia s-o îmbrăţişez pe M. A acceptat şi a răspuns îmbrăţişării mele cu multă afecţiune. Am simţit asta şi mi-a dat încredere. I-am mulţumit, ne-am luat la revedere, m-am urcat în maşină, pe locul din faţă, căci pe bancheta din spate era aşezat un costum bărbătesc şi o geantă. Am pornit la drum fără să ştiu dacă îmi pusese două sau trei kilograme de carne în portbagaj.

Pe drum a trebuit să fac conversaţie, ba chiar am şi glumit de câteva ori. I-am ascultat poveştile cu jumătate din auz, căci gândurile mele erau mult prea vocale. Auzeam cuvintele lui M în buclă, ca atunci când se strică un disc vinil şi acul nu reuşeşte să treacă de şanţul adâncit în repetiţia unui unic fragment muzical. Dar, domnul N a revenit cu întrebările despre mine. Ce şcoală, ce liceu am făcut… Când a auzit că am studiat pianul, a exclamat entuziast: “Va trebui neapărat să-mi cânţi odată ceva, că nu se poate altfel!” Şi, după o scurtă pauză, continuă: “Ştii, eu par aşa mare, şi… dar mie îmi place muzica. Orice fel de muzică. Ascult ori de câte ori am ocazia. Şi populară, şi uşoară, şi clasică, tot ce dau ăştia pe la radio.”

Nu i-am răspuns nimic. Nu că m-aş fi lăsat înduioşată, dimpotrivă, simţeam cum se înălţau în mine tot felul de replici ironice şi nu avea sens să le permit să fie auzite. Am întors capul spre geamul lateral şi aşa a mai trecut ceva timp până când am intrat în Bucureşti.

“O să trecem întâi pe la mătuşa mea, să-i las nişte chestii şi după aia te duc acasă, da?”

“Desigur”, am răspuns fericită că ajunsesem în Bucureşti.

M-a surprins că mătuşa lui stătea chiar în centrul oraşului, chiar în spatele cinematografului Scala. A parcat maşina şi a început să adune hainele de pe bancheta din spate, geanta, apoi mi-a zis: “Hai şi tu, că doar n-o să stai în maşină, că o să dureze. Şi poate bem şi-o cafea bună.”

“Nu, lăsaţi, rămân aici. Vă aştept.”

“Nu, nici nu discut. Hai!” şi-mi deschise uşa să ies din maşină. Ar fi fost prea penibil să insist să rămân în maşină. Am coborât şi l-am urmat. Un bloc vechi, mai degrabă o vilă cu apartamente, îşi impregnă mirosul în nările mele. Din nou, acea nelinişte încerca să-mi înmoaie picioarele. Treptele pe care trebuia să le urc păreau din ce în ce mai înalte. A oprit în faţa unei uşi aproape negre şi a sunat la sonerie. După câteva clipe, a scos din buzunar un mănunchi de chei şi a ales-o pe cea cu care a descuiat uşa apartamentului. “Cred că nu e acasă. O fi la piaţă sau la doctor. Hai, intră, nu te sfii!”

Trecând printr-un hol foarte mic, am intrat direct în sufragerie. Mobila veche, dintr-un lemn aproape negru, acompaniată de ţesături scumpe, umplea aproape toată camera. Un fotoliu larg, cu braţe de lemn scupltat era acoperit cu o ţesătură  frumoasă, cusută cu fir auriu, ce-mi sugera o origine orientală. O vitrină cu pahare din cristal alb şi roşu, o bibliotecă înaltă, plină de cărţi şi bibelouri, o masă rotundă în centrul camerei, şi ea acoperită cu o faţă de masă dintr-un brocart gros, dar foarte fin la atingere. Nu m-am putut abţine să n-o ating. “Hai, ia loc, simte-te ca acasă.” spuse domnul N invitându-mă să iau loc pe un scaun din lemn masiv, şi el tapiţat şi îmbrăcat cu acelaşi tip de ţesătură. “Vin imediat.”

A dispărut pe uşa care, dădea, am bănuit spre o altă cameră. Nu s-a întors chiar imediat, aşa că, am avut timp să studiez cărţile din bibliotecă. “Anna Karenina”, pe care îmi doream s-o citesc, “Război şi pace”, legate în piele, ediţii de lux, care va să zică. Nu ştiam dacă să îndrăznesc să iau o carte din bibliotecă, aşa că am rămas aşezată pe scaunul acela ce nu-mi părea chiar confortabil, privind puţina lumină ce pătrundea prin perdelele groase. Mă gândeam că semăna mai degrabă cu un cavou egiptean camera aceea, un cavou în care fuseseră puse cele mai scumpe şi cele mai dragi obiecte ale nu se ştie cărui faraon decedat. Cred că am stat aşa cel puţin zece, cincisprezece minute până când a reapărut domnul N, îmbrăcat cu o altă  cămaşă şi mirosind puternic a parfum, cu o faţă zâmbitoare şi ochi mici îndreptându-se spre mine, oprindu-se în spatele scaunului pe care stăteam. Şi-a pus mâinile pe umerii mei şi m-a întrebat: “Nu vrei să faci şi tu un duş, că e apă caldă. Şi suntem transpiraţi de pe drum.” A doua oară, în mai puţin de două ore, pe umerii mei se aşezau mâini străine. Spre deosebire de senzaţia de metal greu pe care o avusesem cu o oră în urmă, mâinile lui fierbinţi mi-au provocat instantaneu o reacţie de repulsie. Focul din umeri s-a prăbuşit undeva în adâncul meu, transformându-se într-un vulcan gata-gata să erupă. Am avut câteva secunde în care m-am întrebat cum m-aş putea apăra de namila aceea, după care am lăsat furia şi puterea să mă conducă. “Vă rog să vă luaţi mâinile de pe umerii mei ACUM!” Şi-n timp ce spuneam cuvintele astea, am şi tras scaunul în spate, lovindu-i burta. M-am ridicat în picioare, m-am îndepărtat cât am putut şi l-am privit “cu putere”. Surprins, aproape chiar speriat, M nu a apucat să rostească ce se pregătea că i-am luat-o înainte: “Dacă asta vă doriţi, tovarăşe, să ştiţi că aţi greşit adresa. Eu am venit să cumpăr carne cu bani.”

Poate că l-a iritat cuvântul “tovarăşe”, poate că l-a speriat, nu ştiu, dar ştiu că simţeam foc ieşind din ochii mei puternici. Acum era momentul să-mi arăt puterea.

“Stai, dragă, că nu-mi doresc nimic. Adică ce crezi tu că-mi doresc? Poate ce-ţi doreşti şi tu?”

“Eu îmi doresc să plec acum.”

“Uite care-i treaba! Am zis că te duc acasă, şi te duc. Eu sunt om de cuvânt.” spuse enervat după câteva secunde în care expresia feţei sale se schimbase de cel puţin trei ori. “Ai răbdare să mă duc să iau cheile din dormitor şi plecăm.”

De-abia atunci mi-am dat seama că după ce intraserăm în apartament, încuiase şi uşa, dar nu am băgat de seamă când luase şi cheile. M-am dus imediat în micul hol unde am ochit o umbrelă. M-am aşezat în aşa fel încât să o pot lua foarte repede în cazul în care ar fi fost necesar. Dar nu a fost. A venit cu cheile, mi-a zis să mă dau la o parte ca să poată deschide uşa. Am coborât în tăcere şi când am ieşit din vilă mi-a spus: ”Hai, urcă-te frumos în maşină să te duc acasă, aşa cum am promis. Nu face figuri, ca nu-ţi fac nimic.”

Cu o siguranţă incredibilă, exact aşa am făcut. M-am urcat în maşină şi am aşteptat să pornească. Îi spusesem zona în care stau, dar nu şi blocul. Mi-era clar că ştia foarte bine Bucureştiul, de vreme ce a ajuns în zonă fără să mă întrebe nimic. Nu ştiam dacă avea vreun rost să-l întreb dacă îmi mai dă carnea după care mersesem, aşa că i-am spus doar să oprească maşina ca să cobor. “Aici, în blocul ăsta stai?” “Nu contează în ce bloc stau.” “Nu fi proastă, că nu am încărcat portbagajul ca să mă întorc cu el plin. Spune-mi care e blocul, că nu le poţi căra singură pe toate.”

“Nu am atâţia bani pentru tot ce aţi pus în portbagaj. Eu am vrut doar nişte carne.”

“Bine, ai carne şi pe lângă carne… hai, zi-mi care e blocul!”

Între timp chiar ne apropiaserăm de blocul unde locuiam. Mi-am zis că “nu are ce să ţi se întâmple nimic rău”. Am avut câteva clipe în care am gândit că îi voi reţine numărul maşinii, că ştiu unde lucrează, că…

“Aici stau. Opreşte.”

M-a surprins şi pe mine trecerea la per tu. Dar nu am lăsat surprinderea aceasta să mă scoată din starea mea de putere. Singurul lucru la care mă gândeam era dacă să accept toate cele din portbagaj. Dacă le-aş fi luat de la piaţă, poate că mi-ar fi ajuns cei 150 de lei, dar aşa…

A scos sacii unul după altul, cel cu ardei capia, cel cu castraveţi, cel cu cartofi şi i-a aşezat pe trotuar, apoi alţi doi saci albi în care am bănuit că era carne.

“Poţi să iei şi tu un sac?… Uite, pe ăsta cu ardei că e mai uşor.”

Am luat sacul cu ardei într-o mână şi pe cel cu castraveţi în cealaltă mână şi am rămas pe loc aşteptând să-l pot privi în ochi.

“Nu am decât 150 de lei. Nu ştiu dacă e suficient pentru tot ce e aici.”

“E suficient. Hai, zi-mi care e scara?”

Am pornit pe alee, am intrat în scara blocului şi m-am oprit. Oare chiar să-l las să meargă până sus, să ştie şi apartamentul în care locuiesc? Mi-am dat foarte repede seama că era o prostie de gând. Aşa că, am pornit spre lift. În faţa liftului, a aşezat sacii pe jos şi mi-a spus: “De aici cred că te descurci. Sper că rămâne între noi. Adică nici lui M să nu-i spui nimic.”

Nu i-am răspuns, ci am deschis poşeta să scot banii.

“Eu am venit pentru două-trei kilograme de carne. Poftim!” i-am spus întinzând bancnotele spre el. 

“Şi eu ţi-am dat mai mult. Puteai să fii şi tu drăguţă. Ai fi avut numai de câştigat! Ţi-aş fi adus carne în fiecare săptămână.”

A luat banii şi a plecat.

Am urcat totul în lift. Cu fiecare sac, simţeam cum mi se îngreunează ochii, cum mi se adună pietre în gât. Am intrat în apartament şi am lăsat totul în hol. Am intrat imediat în baie, m-am dezbrăcat, am pornit apa şi am început să-mi frec braţele şi umerii cu săpunul, şi el din ce în ce mai îngheţat, până când tremuratul corpului s-a transformat în plâns, până când mama a deschis uşa, până când a oprit robinetul, până când a pus un prosop pe mine, până când m-a îmbrăţişat. În clănţănitul dinţilor i-am spus: “Am adus mai mult de două-trei kilograme de carne, dar am uitat sacoşa. Şi jacheta.”

---

M-am născut în plin comunism-socialist.

Am crescut cu frigul şi cu frica, cu revolta înnăbuşită şi visele neîmpărtăşite.

Am cunoscut oameni cărora li s-au luat casele pentru că rudele sau strămoşii lor fuseseră moşieri, industriaşi, oameni de afaceri. Altora li s-au dărâmat casele pentru că pe locul acela trebuia să se construiască altceva. Am auzit despre oameni care s-au sinucis atunci, în 1950, odată cu naţionalizarea proprietăţilor şi instaurarea comunismului naţionalist – un fel de destalinizare, dar cu menţinerea influenţei ruseşti şi raportarea neîntreruptă către Marea Rusie.

Am auzit despre mulţi profesori, filozofi, artişti, scriitori, preoţi care au fost, dacă nu ucişi, atunci duşi în închisorile comuniste. De acolo, unii au ajuns la munca grea pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Mulţi dintre ei acolo şi-au pierdut viaţa. Sau, mai târziu, în procesul de construire a Casei Poporului, marea clădire în care îşi aşează corpurile parlamentarii de azi. Marile realizări ale conducătorilor comunişti s-au făcut cu preţul vieţii celor necomunişti. Deşi, după anul 1970, până şi copiii, încă de la grădiniţă, intrau forţat într-unul din organismele Partidului Comunist. Cel care se ocupa de instruirea copiilor cu vârste între 4 şi 6 ani se numea Şoimii Patriei. Era o altă influenţă sovietică. “Micii Octombrişti” din Rusia se denumea “Şoimii Patriei în Republica Socialistă România. Am fost norocoasă să nu fie nevoie să merg la grădiniţă. Dar la şcoală, nu am avut cum să evit. De la vârsta de 7 sau 8 ani, intrai în următoarea organizaţie comunistă, deveneai Pionier. Această organizaţie învăţa copiii să urască, să pârască, să invidieze, să concureze cu colegii de clasă, clasele între ele, şcolile între ele, să urmărească “duşmanii poporului” şi, evident, să ridice în slăvi în fiecare dimineaţă, înainte de începerea orelor, pe marele conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu – un alt “tătuca”, “tatăl” iubitor care avea grijă de bunăstarea şi de siguranţa lor, de integritatea şi suveranitatea ţării.

Eu mi-am apărat colegii în faţa învăţătoarei, apoi a profesorilor atât cât am putut de mult, atunci când consideram că erau nedreptăţiţi sau că minciuna stătea la baza reclamaţiilor făcute de alţi copii. Mi-a fost greu să-mi reţin impulsul de a-mi exprima revolta şi am învăţat cu mare greutate “limbajul de lemn”. L-am folosit doar atunci când nu aveam altă opţiune.

Re-educarea poporului român a început cu precădere după anul 1960 şi a devenit puternică după 1973. Copiii învăţau că trebuie să fie mândri că sunt pionieri, români şi comunişti. Li se repetau zilnic anumite cuvinte, propoziţii, sloganuri. Învăţau şi că îşi pot face o carieră profesională doar dacă devin membri de partid sau chiar activişti. Activiştii aveau multe facilităţi. Aveau şi obligaţia de a “turna” – de a face informări către conducerea celulei de partid de care aparţineau.

Existau agenţi de informaţii pentru fiecare scară de bloc. Exista o persoană “şefă de scară”, un administrator al scării sau al blocului care trebuia să urmărească ce se întâmpla cu locatarii. Ce îşi cumpărau, ce vizite primeau, ce muzică ascultau şi apoi să raporteze. Ştiam cu toţii cine era informatorul principal, de aceea, când se făceau “alegerile”, nimeni nu vota pe altcineva decât pe acela.

Pe lângă acesta, mai găseau vreo familie care avea “dosarul pătat”, adică vreo rudă fugită din ţară sau, şi mai rău, puşcăriaş politic. Vulnerabilitatea unei asemenea familii sau persoane era folosită de agenţii securităţii româneşti şcolite în Rusia. Pentru că totul s-a învăţat de acolo. Totul s-a preluat necondiţionat de la ruşi, în primă etapă folosindu-se de oamenii neinstruiţi, “ne-alfabetizaţi”, de cei cărora era suficient să le indici că cineva era “bogat” sau “intelectual”. Furia şi pofta de a nimici pe cel superior, pentru “binele poporului” şi eliminarea diferenţelor dintre bogaţi şi săraci, dintre intelectuali şi muncitori sau ţărani se aprindea puternic în asemenea oameni. Satisfacţiei de a fi turnat, de a fi distrus, pe care o savurau din plin, i se adăuga mândria de a fi recompensaţi. O avansare le serviciu, accesul la cantina partidului de unde putea cumpăra mâncare cu preţuri reduse, ba chiar şi alte produse devenite mai târziu de negăsit, precum cafeaua. Pe lângă asta, urcau pe scara socială şi aparţineau unui alt grup. Asta avea mare importanţă. Nu este aşa şi în prezent?

Oamenii erau obligaţi să participe la acţiuni comune, să strige anumite lozinci la marile manifestări  organizate de Partid. Elevii erau înrolaţi în marile evenimente culturale create de Partidul Comunist. “Cântarea României” era un asemenea mare eveniment, concurs şi manifestare care se organiza în etape, precum olimpiadele. Dacă nu participai şi nu aveai cel puţin o diplomă de participare la Cântarea României, nici măcar să te înscrii la Facultatea de teatru nu puteai, d-apăi să dai şi examen. Erau câteva locuri la cursurile de zi şi câteva pentru cursurile serale la actorie. Vreo 3-4 locuri pentru băieţi şi tot cam atâtea pentru fete. Nu avea Partidul Comunist nevoie de prea mulţi actori, artişti, scriitori sau oameni de cultură. Era mai greu să controleze asemenea “gânditori”. Cenzura politică nu făcea faţă întotdeauna deoarece mulţi dintre cenzori nu aveau capacitatea intelectuală de a sesiza satira, ironia, nemulţumirile ascunse în spatele umorului.

Dar câte altele nu mi-au înţesat copilăria, adolescenţa şi primii ani după împlinirea vârstei majoratului.

Uitându-mă la ce am scris, îmi reamintesc că atitudinile şi sistemul acesta nu a murit niciodată, că el se poate observa în multe alte societăţi care nu s-au declarat comuniste, e adevărat că în grade de manifestare diferite. Poate că este o stare bazală a omului, o stare şi o perspectivă aproape imposibil de transcens în absenţa unor trăsături şi a unor capacităţi pe care le putem numi intelectuale şi spirituale.

Oamenii se dezvoltă în funcţie de contextul în care se nasc, în care cresc, în care devin adulţi, de capacitatea de a raţiona, dar şi de un ceva de dincolo de limitările lumii.

Acestea au fost gândurile zilei de 26 Februarie 2025.

Bucureşti, România

Daniela Marin