26 Mai 2025

Nu sunt foarte prietenă cu numărul acesta, 26. Fiecare cu numerele sale, nu-i aşa? :)

Când am aflat că această dată a fost stabilită pentru investirea noului Preşedinte al României, am simţit o mică strângere în stomac, dar, cum înţelesesem că este necesar să se demareze cât mai repede această Schimbare, am îndepărtat starea şi mi-am reamintit de convingerea că toate se petrec atunci când şi cum este potrivit. La început a fost acceptarea acestei realităţi. O acceptare la care am avut de lucru în viaţa asta, nu glumă, aşa cum mulţi oameni cred că lucrează, astfel încât să aibă sens şi credinţa, şi încrederea, şi speranţa, ba chiar viaţa însăşi.

Şi dacă ziua de 18 Mai ne-a adus o ploaie cu soare şi un curcubeu, un semn, cel puţin pentru mine, al Iubirii, iată că azi a plouat din nou, de data aceasta fără vreun strop de senin. A plouat a bunăstare, cum se spune pe la noi. Şi a mai plouat cu ceva: cu emoţii.

Nu mi-am imaginat că aş putea simţi asemenea emoţie puternică, că mi-ar putea ţâşni lacrimi din ochii aceştia care nu mai plâng demult! Nu mi-am imaginat că aş putea trăi vreodată asemenea stare înălţătoare la investirea unui preşedinte! Nu mi-am imaginat că m-ar mai putea interesa, aşa cum pe mulţi români nu-i mai interesează demult, poate de când a pus stăpânire Ion Iliescu pe ţara asta şi pe poporul acesta. Nu mi-am imaginat – sau nu am îndrăznit să cred – nici că am ajuns, în sfârşit, să depăşim “prorocia” lui Silviu Brucan, că am ajuns să merităm cu adevărat, că am ajuns să ne trezim cu adevărat “din somnul cel de moarte”. Nu mi-am imaginat, pentru că această credinţă se făcuse mică, mică, se ascunsese pe undeva prin cămările conştiinţei, pâlpâind de la sine, din sine.

M-am întrebat dacă are vreun sens să împărtăşesc această experienţă atât de personală, mai ales acum, când răutatea, ura, discriminarea şi răzbunarea încearcă să-şi dea ultima luptă, când sfidarea celor mai înalte instituţii ale Statului Român, în chiar Plenul Parlamentului, ca o copilărească întoarcere cu spatele, cu braţele încrucişate, cu un aer îmbufnat (“Ei, uite că nu mă mai joc cu tine! Aşa!”) ne-ar putea spune foarte mult despre încă adolescenta democraţie românească. M-am întrebat dacă are vreun sens să mărturisesc că n-am mai trăit asemenea trăire, să mărturisesc cum mi-au ţâşnit lacrimile, iar mâinile mi s-au dus singure împreună, în dreptul pieptului, cum am simţit  instantaneu recunoştinţă faţă de omul Nicuşor Dan, o recunoştinţă care se imbina cu speranţă şi încredere, urmată de acea recunoştintă pentru Tot-Ceea-Ce-Este.

Răspunsul a venit cam aşa: poate că mulţi alţii au trăit această emoţie pentru prima oară în viaţa lor, dar nu îndrăznesc s-o mărturisească. Poate că mulţi alţii au simţit cum renaşte în ei încrederea şi dorinţa reală de a lucra împreună pentru binele întregului, poate că mulţi alţii au simţit că aceasta este binecuvântarea mult aşteptată, schimbarea ce va permite desfacerea lanţurilor puse în jurul poporului ăstuia de mult, cu mult înainte. Poate că mulţi alţii îşi vor îndepărta norii de pe propria inimă şi îi vor permite renaşterea din propria cenuşă. Poate că mulţi alţii au “simţit” că a venit vremea Adevărului, a integrităţii, onestităţii, a bunului simţ, vremea adevăratului respect, vremea iertării, vremea Iubirii. Sau poate că nu. Am fost eu o “excepţie”. :)

Şi dacă tot sunt o “excepţie”, mai mărturisesc că imediat după 18 Mai, am îndrăznit să-mi imaginez cum ar fi dacă Biserica Ortodoxă Română ar dona Statului Român câteva zeci de miliarde de lei pentru a-l ajuta să iasă din această extrem de grea situaţie în care a ajuns… aşa cum a ajuns. Şi dacă nu zeci, atunci măcar câteva miliarde, din mila creştinească pentru neamul românesc. Da, uite aşa mi-a venit în minte şi, nu ştiu, poate că şi-au mai imaginat şi alţii, că nicio idee nu se prinde în plasa unei singure minţi. Trebuie să mai fie măcar una. Şi dacă nu vrea să doneze, atunci măcar să împrumute, dar fără dobândă.

Nu am mai trăit şi nici că aş fi crezut că aş putea trăi o asemenea Emoţie în această existenţă!

Cu recunoştinţă vă salut şi pe voi, dragi cititori ai mărturisirilor mele de azi, 26 Mai 2025!

Cu Înţelepciune şi Iubire şi Încredere Înainte!

 Un om, şi eu,

Daniela Marin