17 Decembrie, azi

În această zi, 17 Decembrie, în anul 2014, prezentam prima variantă a spectacolului “Eternul Spectator”. Era lansarea celui de-al doilea volum al seriei NOI în secolul XXI şi, tradiţia instaurată de mine era ca fiecare volum din această serie să aibă o lansare-spectacol, o lansare altfel.

Nu am ales ziua asta pentru că îmi sărbătoaream eu onomastica – din cei trei sfinţi care poartă numele Daniel şi care, culmea, toţi sunt sărbătoriţi în luna decembrie, eu l-am ales pe Prorocul Daniel să-mi fie patron al numelui. Oricum, foarte puţini prieteni ştiau sau îşi aminteau, deci nu era vorba despre vreo sărbătoare. Şi nici pentru că în 17 decembrie 1989 au început evenimentele din Timişoara, evenimente care au condus la absolut nesperata cădere a regimului comunist. Acelea au fost nişte evenimente. Revoluţia continuă de-atunci, de 35 de ani încoace şi nu ştim cât va mai continua. Dar, să revin, spuneam că nu am ales această zi în mod special, deşi, recunosc, mi-o doream. Aşa s-a potrivit cu calendarele actorilor şi ale Teatrului de Artă, spaţiul închiriat pentru câteva repetiţii şi reprezentaţia aceasta din 17 decembrie 2014. Nu ştiam atunci că aveam să mai semnez contracte de închiriere cu acelaşi teatru mic… ca în poezia scrisă cu mulţi ani în urmă, publicată în volumul “ea” în 1999.

A fost o seară excepţională, într-adevăr. Sala, cu cele 70 de locuri ale sale, era plină. Emoţiile mele şi ale Dariei Gănescu, căci împreună cu ea am alcătuit acest volum, erau dominate de teama că, având în vedere extrem de scurtul timp în care pusesem pe roate acest spectacol, sigur se va întâmpla ceva, ori cu luminile sau sunetul, ori cu textul uitat sau încurcat, ori cu aşezarea fiecăruia în fiecare tablou… Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea celorlalţi. Mie însămi mi s-a întâmplat să uit textul. Că doar era al meu, nu?! …  Cred că este foarte greu să-ţi citeşti sau să-ţi spui propriul text. Sau poate doar mie îmi este aşa. A trebuit să joc şi eu în spectacolul acela pentru că nu a fost altcineva. Într-un timp atât de scurt, pentru un text… hai să-i spunem mai greu de înţeles, pentru un spectacol care părea de teatru, dar parcă nu se încadra în ce cunoşteau cei trei studenţi în ultimul an la actorie, Daria Gănescu, care absolvise secţia actor-păpuşar cu ceva ani în urmă şi, Gyuri, care nu făcuse nicio lecţie de actorie… Eram un grup cel puţin ciudat, nu? De neprofesionişti. Cu toate acestea, spectatorii au fost foarte entuziasmaţi, s-au ridicat în picioare, au strigat “bravo”, şi nu pentru că ar fi fost cunoscuţi, prieteni, membri ai familiilor… Nu. Ci pentru că au fost impresionaţi şi au plecat acasă cu întrebări personale, cu conştientizări, cu mai mult decât o emoţie. Am pornit de la un text, am ajuns şi la regie, costume, scenografie, ilustraţie muzicală, lumini… aşa am ajuns la naşterea Teatrului Spiritual. Oficial, în 2015, în urmă cu zece ani, Teatrul Spiritual îşi lua avânt, ridica velele, pornea în largul lumii.

Aseară mi-a venit în minte să revăd un film: “Atlasul norilor”. Nu ştiam de ce trebuia să-l revăd. Cum m-am obişnuit să fac ceea ce apare în mintea mea, aşa, aparent din “neant”, sau cel puţin să-i aloc ideii respective timp şi energie, să o studiez, analizez, să aflu ce avea să-mi semnalizeze mie, nu m-am oprit nici aseară din a acţiona. Aveam să mă întreb “de ce” în timp ce revedeam acest tulburător film care aduce în prim-plan karma, nenumăratele vieţi-experienţe prin care trebuie să treacă un suflet până când ajunge la salvarea din rău, răutate, până când îşi depăşeşte patima – pentru putere, control, avere, renume sau chiar pentru iubire. Cât despre eroi… Felul în care este prezentat tiparul eroului care îşi asumă sacrificarea vieţii proprii pentru a lumina semenii cu lumina adevărului îmi aminteşte că omenirea a avut întotdeauna tendinţa de a nimici adevărul şi pe oricine a îndrăznit să-l rostească, astfel zguduindu-i confortul şi lenea, reamintindu-i de frica de necunoscut. Rare excepţii au fost rostitorii de adevăr în tăcere, da. În jurul tăcerii lor s-a adunat un câmp protector, o aură pe care cei care erau pregătiţi şi dornici de adevăr o simţeau, ceilalţi nu o percepeau, deci considerau că nu este mai mult decât o prostie. Astfel de trăitori ai adevărului au ajutat omenirea din umbră. Şi dacă nu ar fi fost ei, şi eroii, nu ar mai fi fost vreo omenire pe faţa planetei demult. De aceea există, în toate vremurile, în toate rasele, civilizaţiile, din acest motiv. În absenţa adevărului, totul se năruie. Până la urmă, totul piere, se destramă, se autodizolvă.

Problema foarte gravă a prezentului nostru este că, mai ales de la pandemie încoace, oamenilor li s-a zguduit încrederea că mai pot avea încredere în ceva, în cineva, că adevărul există, că poate să iasă la lumină, că îi poate salva. Îndoiala nu le-a cucerit doar gândirea, ci, uşor-uşor a început a le întuneca sufletul. Ori, cine nu-şi poate asculta sufletul, rămâne să fie victima cuvintelor manipulatoare, a emoţiilor stârnite cu ştiinţă, rămâne un inocent sclav sub controlul altora. Că tot ni se arată în “Atlasul norilor” că sclavul are totuşi capacitatea de a se elibera. Dacă vrea şi riscă totul.

M-am bucurat să văd că românii au început să iasă din amorţire, că integritatea şi onestitatea au aprins încrederea şi în piepturile altora, că lucrurile se îndreaptă spre lumină. E un semn atât de optimist!

Întotdeauna putem învăţa ceva din legende, din poveşti, scenarii şi orice informaţie apare în câmpul atenţiei noastre. Dacă mi-a plăcut ceva la povestea Profetului Daniel, care tălmăcea vise, avea viziuni, a fost chiar numele lui – care tradus din vechea ebraică înseamnă “Dumnezeu este judecătorul meu” – dar şi credinţa sa neclintită şi iubirea totală pentru Dumnezeu. Aceasta este puterea: credinţa fără nicio îndoială şi iubirea.

Dar, să mă grăbesc să postez, totuşi, astăzi! Că mai sunt doar 5 minute din ziua de 17 Decembrie!