La Mulţi Ani Frumoşi şi Bucuroşi!

La mulţi ani frumoşi şi armonioşi, dragă Românie!

A mea, a ta, a noastră, a străbunilor noştri şi a copiilor copiilor noştri. Ba! Nici măcar a mea sau a ta sau a noastră.  România aparţine de fapt celor ce au numit-o astfel, celor ce şi-au dat viaţa pentru a-i da ei un nume. Şi poate că nici măcar lor. Pământul aparţine Pământului. Tot aşa cum aerul aparţine aerului, apa apei, focul, focului, mineralele şi metalele… Nu ar avea cum să aparţină cuiva, unui trup muritor, indiferent de câţi bani ar avea acesta.

 Dreptul nostru de folosinţă temporară include şi obligaţia de a păstra darurile şi calităţile sale, poate chiar dezvoltându-le, înmulţind talantul, însă neapărat în spiritul respectului faţă de natură, faţă de roadele sale, manifestând recunoştinţă şi iubire, căutând să fim în armonie cu acest pământ.

Noi, moştenitori accidentali moderni şi superficiali în graba noastră, uităm prea des acestea, lăsând loc piepturilor umflate de orgoliu ori a minţilor ştiutoare a stârni interesul  şi emoţia maselor, să ne conducă înspre furie ori ură, chiar faţă de ai noştri compatrioţi. Dacă am înlocui mândria cu recunoştinţa, iubirea şi bucuria de a ne fi născut aici, de a locui aici, pe aceste minunate pământuri numite România, oare nu s-ar mai schimba puţin aerul, uneori atât de greu, al poporului român?

În 1857 Vasile Alecsandri scria cuvinte cu adevărat înalte din punct de vedere spiritual. Nu am înţeles niciodată de ce Hora Unirii nu poate fi imnul naţional, când iată ce valori propune:

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Ne invită la înfrăţire, Alecsandri, la recunoaşterea faptului că, dacă ne-am născut aici, déjà avem multe lucruri în comun, suntem supuşi aceloraşi moşteniri, aceluiaşi destin pe care-l scriem împreună, şi, adunându-ne într-un gând, într-o intenţie, vom putea depăşi orice oprelişti, orice s-ar opune realizării noastre. Subliniind că pentru realizarea unităţii trebuie să dispară duşmănia din ţară, duşmănia, invidia, pizma, dintre români, propune  înlocuirea acestor sentimente ce dezbină şi distrug,  cu flori şi zâmbete pe care românii între ei să şi le ofere, recunoscându-se fraţi cu inimă română. Materia organică conţine şi perpetuează informaţii de tip genetic ce traversează vremurile. Nu avem cum scăpa de acestea. Apa din corpul nostru rezonează cu apa din România, nu cu altă apă.

În schimb, actualul imn naţional conţine cuvinte, frecvenţe şi îndemnuri atât de … agresive (ca să mă limitez la acest cuvânt).  Nici nu vreau să pomenesc versurile instigatoare la ură, la lupte cu vecinii, la “recuperarea” Dunării furate, la mândria de a purta prin vine sânge de roman, nu de român, nu de dac, nu de trac…  şi la implicarea bisericii în războiul (ce pare a fi unul continuu) propus de acest text ce azi este imnul naţiunii române.

 Poate pentru că acest text a fost scris de Andrei Mureşanu cu ocazia şi în contextul revoluţiei de la 1848, şi, printr-o asemănare cu revoluţia de la 1989, li s-o fi părut celor ce l-au ales în 1990 pentru a ne reprezenta pe noi toţi, pe toţi românii, ca fiind foarte potrivit. Ar fi fost cu adevărat potrivit înainte de revoluţia de la 1989, zic eu, când, într-adevăr, chiar şi biserica (nu ortodoxă, ce-i drept, dar creştină, oricum), s-a solidarizat cu poporul înfometat şi subjugat atunci, pe care acum, după ce şi-a recuperat pământurile, pădurile, apele, puterea de odinioară (chiar din a lui Ştefan odinioară), încearcă a-l conduce către paradis.

(Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc să fi citit şi alte poeme de-ale domnului Andrei Mureşanu, poate vor fi fiind, însă, de Vasile Alecsandri, oh, da, sunt câteva poezii de care îmi amintesc, chiar dacă mulţi ani au trecut de când am terminat şcoala.)

Pecetea pe care acest imn a pus-o peste România ultimilor 23 de ani pare o reflectare clară a textului, a  cuvintelor îmbietoare la revoluţie , la ură, dar chiar şi o reflectare tristă  prin tonalitatea minoră a muzicii sale. Nu are o reală măreţie, aceea din adevăr şi autentică valore izvorâtă. Această pecete ne macină invizibil şi inconştient. Ne fraudează bunătatea, ne fură picătură cu picătură trăsăturile străbunilor noştri înţelepţi, responsabili, conectaţi cu iubirea, nu cu ura şi invidia.

Pe mine nu mă reprezintă acest imn. Şi-mi pare rău că nu-l voi putea cânta azi, de ziua naţională.

Voi cânta însă Hora Unirii, al cărui text îmbie la unire şi unitate naţională prin conştientizarea calităţilor pozitive, a realelor valori spirituale ce stau la baza unui popor şi a bunăstării lui. Îmi voi reaminti şi ceea ce am văzut eu (in mintea mea) despre România: atunci când toţi românii îşi vor da mâna, se vor aduna în hore ale bucuriei, din ce în ce mai largi şi se vor bucura de frumuseţea acestei ţări de Dumnezeu dăruită, îi vor fi recunoscători,  când se vor smeri în faţa spiritului acestor pământuri, când îşi vor zâmbi unul altuia curat şi se vor recunoaşte a fi fraţi, trăitori şi împărtăşitori ai aceluiaşi sfânt soare strălucitor pe câmpia românească, atunci, o mare de iubire, o mare de lumină, o adevărată slavă va cuprinde totul, şi de-aici, dintre graniţele României, se va revărsa de jur împrejur, precum o fântână arteziană, precum un infinit rezervor de Sfântă Lumină din Sfânta Iubire ivită către întreg Pământul. Şi-atunci, da, misiunea spirituală a României va deveni realitate. Modelul demonstrat de români  se va multiplica, răspândindu-se in marea matrice a conştiinţei planetare.  Această “lavă” din lumina iubirii va înveli mult dincolo de hotarele ţării pe toţi aceia care o aşteaptă.  

Cu recunoştinţă tuturor străbunilor, din toate vremurile, şi cu iubire pentru contemporanii mei,

La Mulţi Ani Sfinţiţi cu Iubire, Bucurie şi Armonie, dragă Românie!

©Daniela Marin, 2012