Există în lumea asta oameni care nu îşi mai doresc nimic.

Ne sperie şi îi etichetăm ca: ciudaţi, nefericiţi, anormali s.a.

Ne gândim că ar trebui să fie foarte trişti, trăind fără speranţă, fără dorinţe, fără vise…

Gândim că un om nu poate trăi fără toate astea, că doar dorinţele şi visele sunt cele care ne împing înainte, spre viitor!

Este foarte posibil ca aceşti oameni (care nu îşi mai doresc nimic) să fie ori depresivi la limita suicidului, ori ipocriţi fără obraz.

Cel mai ciudat este că oamenii ăştia ne atrag ca un magnet. Vrem să îi iscodim, să îi prindem în flagrant: “HA! Îti doreşti ceva!”

Realizăm, apoi că dorinţele lor sunt, de fapt nevoi, lucruri mărunte, fireşti, pe care noi nici nu le mai catalogăm ca dorinţe.

N-au vise măreţe, n-au ţeluri fixate, spre care să tindă continuu, cu mici pauze de somn…

Ce fac oamenii…