Legenda Calului Albastru

Legenda Calului Albastru

În ţinuturile dintre munţi se înşirau, ca mărgelele pe-o aţă, două câmpii şi două păduri atât de frumoase cum nu erau nicăieri în altă parte. Parcă le hotărâse cineva să se înşire aşa, o câmpie, o pădure, o câmpie, o pădure, şi la capete, câte un lac mare, mare, cu apă dulce şi  împrospătată de râurile coborând pentru a-şi găsi mărirea, liniştea şi împlinirea, revărsându-se în tihnă unul în lacul de la apus şi celălalt în lacul de la răsărit.

Aici se aciuiseră câteva familii de cai sălbatici, fericiţi c-aveau unde să se ascundă de ploaie sau de prea mult soare, de unde să bea apă pe săturate ori unde să-şi alerge pruncii. Aveau hrană din belşug şi linişte şi bucurie. Întinderea era atât de mare încât nu apucau să o străbată de la un capăt la altul într-o singură zi decât dacă alergau iute, iute. Aşa că nici nu se plictiseau. Şi cum să te plictiseşti de-atâta bine?

De curând se născuse în comunitatea lor un mânz aproape negru. Păstrase de la mama lui o pată albă în frunte, iar de la tatăl său luase culoarea pielii. Sau cel puţin aşa au crezut până când mânzul s-a dezbrăcat de puful de pui, şi-a început a arăta o altă nuanţă a pielii. Negrul devenea tot mai strălucitor până când parcă se decoloră, devenind indigo, apoi, odată devenit flăcău, pielea şi coama i se făcură de-un albastru închis, ca cerul dinaintea nopţii. Nimeni nu mai arăta ca el şi toţi îl priveau cu mirare, întrebându-se cam ce menire aparte avea acest fiu al comunităţii. Nu putea să arate atât de diferit şi să nu fie menit a face ceva deosebit. Unii îl priveau cu teamă, gândind că mai degrabă le-ar putea aduce răul şi neliniştea, în timp ce alţii se bucurau gândind că ceva extraordinar urma a se petrece, în sfârşit, în comunitatea lor, că prea nimic nu se mai întâmplase de-atâta vreme.

Tare mult îi plăcea să alerge tânărului botezat Cel Albastru! Îşi făcuse un obicei de a traversa şi pădurea în goană, ferindu-se parcă în ultima clipă de crengile mai joase ale copacilor ce-ar fi putut să-i zgârâie pielea încă delicată. Se bucura de fiecare izbândă şi îşi întărea încrederea în sine cu fiecare asemenea cursă. Într-o zi, se opri la marginea lacului dinspre apus  şi, după ce-şi linişti setea, privi departe în zare spre discul portocaliu al soarelui ce cobora leneş înspre lac. Aşa credea Cel Albastru, că luminătorul cel mare al cerului se scufunda în lac ca să se odihnească în timp ce, în cealalată parte a ţinuturilor, luna răsărea timidă din lacul dinspre răsărit. Aşa credea el, că trebuia să răsară neapărat ca să ţină cerul în lumină, să nu cumva să se lase întunericul de tot.

Era atât de mare lacul, că nu-i vedea marginile. Ştia că era şi adânc, căci încercase să înainteze mai mult decât îi arătase tatăl său că era sigur, până unde se mai putea simţi pământul sub copite. Atunci îl speriase hăul. Rămăsese cu-această teamă a căderii în gol. Cu toate astea, de ceva timp aproape că nu-şi mai putea stăpâni dorinţa de a alerga până la soare, de-a se-ntâlni cu soarele, de a-l vedea de-aproape. Iar lacul stătea între el şi soare. Nu-şi mai găsea liniştea, nu-i mai ajungeau alergările sau întrecerile cu alţii. Oricum el câştiga întotdeauna, fie că alergau înspre Lacul Soarelui, fie că alergau înspre Lacul Lunii, căci aşa botezareră caii cele două margini ale lumii lor.

Cel Albastru rămase până când soarele se topi de tot în apa lacului. Mereu avea senzaţia că atunci când soarele se lăsa în apă, o altă lume se-nfăţişa, o lume în care nemişcarea şi tristeţea păreau a fi stăpânitori supremi. Şi asta îl neliniştea, nu-i plăcea să asiste la scufundarea soarelui. De data aceasta însă, nu mai porni în goană, să traverseze pădurile şi câmpurile pentru a ajunge în cealaltă parte, să vadă luna ridicându-se din celălalt lac. Rămase pe loc, scufundat în tristeţe până când noaptea îmbrăcă tot cerul. Glasul unei păsări îl smulse din tristeţea grea. Porni înapoi spre casă, încet, fără grabă, apăsat de ceea ce nu ştia a numi. Putea fi dorul de-a afla răspunsurile la întrebările sale.Tânjea după ele ca după ceva cunoscut. Tânjea după ceva ce ştia că-i va uşura inima, îi va dărui bucuria de care avea atâta nevoie. Fără de bucurie, se simţea nesigur, neliniştit, simţea cum prin corpul lui se strecura teama. Iar el nu putea îndura această senzaţie. Îl irita, îl făcea să nu mai fie sigur pe el şi pe viaţa lui, îi strâmba lumea şi ordinea sa. Da, îi era clar. Trebuia să înfrunte totul şi să meargă la capătul lacului, să ajungă acolo unde soarele se lăsa topit în apa rece. Numai ce se ivise acest gând şi se simţi eliberat de povara tristeţii. Grăbi pasul şi se hotărî să-şi anunţe plecarea chiar din seara aceea, aşa că, de cum ajunse acasă, îşi strigă părinţii şi le spuse grăbit:

–          Mamă, tată, am să vă anunţ că mâine în zori voi pleca spre soare. Voi pleca înspre celălalt capăt al lacului şi nu mă voi opri până când n-am să mă-ntâlnesc cu soarele.

Părinţii rămaseră tăcuţi şi copleşiţi de uimire. Bunica se afla şi ea prin apropiere, aşa că, veni lângă ei şi spuse:

–          Dragul bunicii, la soare nu poţi ajunge, adică să te-ntâlneşti cu el aici, pe pământ. Nu l-a întâlnit nimeni, niciodată. Soarele nu poate fi găsit pe pământ, nicăieri. Poate că vei ajunge la celălalt capăt al lacului, dar acolo nu vei găsi soarele.

–          Nu e adevărat! Am văzut de-atâtea ori cum coboară soarele în lac! Acolo trebuie să fie locul unde se coboară pe pământ! Nu poate să nu fie!

–          Eu îţi spun, tu faci cum vrei. Dar ştiu asta de la bunicul tău. Şi el a crezut la fel. Aşa a ajuns aici, aşa a descoperit aceste ţinuturi. A pornit să-ntâlnească soarele, eu m-am luat după el, căci îl iubeam prea tare ca să mai pot trăi fără el. După noi, au mai venit câţiva veri şi verişoare. Am mers mult, am urcat şi am coborât muntele, ne-am bucurat că eram împreună, ne-am distrat, am învăţat o mulţime de lucruri, dar, după multe zile şi nopţi petrecute pe drum, am obosit şi ne-am pierdut cheful să tot alergăm aşa, căutând soarele care părea de fiecare dată la fel de departe de noi. Am înţeles că ne irosim viaţa căutând ceva ce rămânea la fel de departe, oricât de mult mergeam. Aşa că, atunci când am ajuns aici, ne-a plăcut locul şi ne-am zis că nu are rost să mai plecăm nicăieri. Aveam tot ce ne trebuia, era frumos, aşa că ne-am liniştit şi am format această comunitate.

–          Păi, şi de unde aţi venit, dinspre care lac?

–          De dincolo de Lacul Soarelui. Este foarte mult de mers, iar dincolo de lac e cu totul altceva. Până s-ajungi la muntele de pe care am coborât noi, este o câmpie intinsă, mare, goală, fără niciun copac, fără fir de apă. Ne-a fost foarte greu s-o traversăm, ne-au trebuit două zile şi două nopţi. De sus, de pe munte şi noi vedeam că soarele se stingea pe sine în lac, eram foarte siguri de asta. Probabil că ai moştenit acest dor de la bunicul tău.

–          Şi de ce nu ne-ai spus nimic până acum? o întrebă tatăl lui Cel Albastru.

–          Dacă nimeni n-a întrebat, de ce să spun?

Pentru câteva minute să lăsă tăcerea.

–          Dar dacă soarele se lasă în lac, nu la marginea lacului, ci chiar acolo unde este apa mai adâncă, acolo unde spuneţi voi să nu ne aventurăm că este periculos? întrebă Cel Albastru rupând tăcerea.

–          Undeva înspre mijlocul lacului este un curent foarte puternic. Probabil că este şi o groapă foarte adâncă.

–          Vezi? Poate că în groapa aceea se scufundă soarele!

–          Nu, în groapa aceea a dispărut bunicul tău.

–          Şi de-atunci nu s-a mai dus nimeni înspre mijlocul lacului?

–          Nu. De-atunci s-a stabilit că nimeni nu are voie să înoate atât de departe de malul lacului.

–          Dar eu nu voi avea linişte până când nu voi găsi locul unde dispare soarele!  exclamă tânărul şi dădu nervos cu copita în pământ.

–          Dragul mamei, există lucruri pe care trebuie să le credem aşa cum ni se transmit. Dacă bunica ta, care este cea mai veche locuitoare a ţinuturilor noastre, îţi spune acum aceste lucruri, pe care nu le-a mai povestit niciunuia dintre noi, atunci eu cred că trebuie s-o asculţi. Cu toţii ne-am pus întrebările acestea, cu toţii am alergat înspre soare, până când am acceptat că asta este rânduiala lumii. Şi ne-am văzut de viaţa noastră mai departe.

–          Nu! Eu n-o să pot să uit! Eu n-o să mă mai pot bucura de viaţa asta până când n-am să găsesc soarele! Nu-ncercaţi să mă opriţi! Nu voi mai putea să trăiesc cu apăsarea asta, cu teama, cu nesiguranţa, fără să cunosc răspunsul! Măcar să pornesc în căutarea lui, măcar atât să fac! Poate n-am să-l găsesc, n-am să-l întâlnesc, dar măcar ştiu c-am încercat!

–          Fiule! Opreşte-te şi dă ascultare mamei şi bunicii tale. Menirea ta aici, în comunitatea noastră este foarte importantă. Tu trebuie să devii şeful comunităţii când eu nu voi mai putea. Trebuie să-nveţi să ai grijă de toţi, şi de mame şi de copii, să-i aperi, să-i ţii la un loc, să îi înveţi cele necesare.

–          Cum să­-i învăţ? Ce să răspund cuiva de m-ar întreba de ce coboară soarele şi se lasă înghiţit de lac dacă eu nu ştiu?

–          Să le răspunzi că aşa e datul, aşa e ordinea lumii.

–          Şi voi de unde ştiţi c-aşa e ordinea lumii? Doar pentru c-a murit bunicul în mijlocul lacului ăstuia?

–          Hei! Nu fi obraznic! îl apostrofă tatăl.

–          Cine a stabilit ordinea asta a lumii? Voi ştiţi?

–          Nu, nu este cineva care s-o fi stabilit. Cel puţin noi nu cunoaştem să fie vreun animal, vreo fiinţă care ar fi împărţit pământul şi-ar fi stabilit ordinea lucrurilor. Natura este aşa cum este ea. Şi-atâta timp cât este bună cu noi, şi ne acceptă, şi putem trăi bine şi fericiţi, nu cred că are vreun rost să schimbăm ceva, să rupem echilibrul vieţii noastre doar pentru a ne satisface curiozităţile sau impulsurile pe care nu ni le putem stăpâni.

Iapa Mia se apropiase de grup de ceva timp, dar nu scosese nicio vorbă până atunci. Cuvintele neaşteptate îi făcură pe toţi să-şi întoarcă capul spre ea. Mia era o iapă tânără, puternică şi cam nărăvaşă. Era puţin mai mare decât Cel Albastru, cu vreo trei ani. Îl urmărea mereu sau cel puţin aşa avea el senzaţia şi nu o dată o izgonise de lângă el. Nu-l interesau nici tandreţurile, nici lucrurile banale ale iubirii. Se-ntoarse brusc cu tot corpul înspre ea şi-i spuse nervos:

–          Tu ce stai şi asculţi discuţia noastră? Te-a invitat cineva?

–          Nu, nu m-a invitat nimeni, dar nu puteam să tac. Cu-atât mai mult cu cât e vorba despre un gând atât de nebunesc ce nu-ţi dă pace, cu-atât mai mult cu cât vrei să pui în pericol binele nostru, al tuturor. Tu ar trebui să ne devii şef. Asta credem cu toţii. Ce exemplu vrei să dai tu mânjilor?

–          Dar de ce trebuie să devin şef? De ce să dau eu exemplu altora? Cine mă obligă? Eu vreau ceea ce vreau eu. Voinţa mea contează. Nu a voastră. Şi cu asta am încheiat!

Şi Cel Albastru se-ntoarse şi plecă înspre Lacul Lunii. Încerca să se liniştească, să-şi potolească furia ce se născuse în el mai ales după cele spuse de Mia. Ajunse iute lângă lac, avansă în apă, să-şi răcorească picioarele, să-şi răcorească sângele fierbinte, apoi se aplecă şi bău puţină apă când zări in dreapta sa o umbră. Se-ndreptă repede şi privi într-acolo. Umbra dispăruse. Se uită de jur împrejur cu atenţie, nimic, niciun alt cal pe lângă el. Ieşi din apă şi se aşeză să se odihnească. Avea nevoie de odihnă pentru că a doua zi avea să meargă mult. Aşa adormi, cu gândul la călătoria lui spre soare.

În zori, se trezi gata de drum. Mâncă puţin şi-şi spuse că poate ar trebui să-şi ia rămas bun de la toţi, să nu se supere careva că n-a fost anunţat şi să le reproşeze părinţilor lui, aşa că se întoarse acasă şi, cum se treziseră cu toţii, îşi drese glasul şi rosti:

–          Dragii mei, eu voi pleca acum într-o călătorie pe care mi-o doresc foarte mult, de la care nu mă poate împiedica nimeni. Sper că mă veţi înţelege şi-mi veţi ura cu toţii drum bun. Vă iubesc şi vă preţuiesc, dar nu voi mai avea linişte şi nici bucurie dacă nu voi pleca. Acesta e destinul meu, cel pe care mi-l doresc, aceasta este voia mea. Rămas bun tuturor!

Nu aşteptă să se dezmeticească nimeni din mirare, porni în goană, lăsând totul în urma sa. Şi alergă aşa vreun ceas şi mai bine, trecând de prima câmpie, apoi de următoarea pădure. Se opri la marginea ei să se odihnească puţin la umbră, apoi îşi continuă drumul, traversă şi cea de-a doua câmpie, apropiindu-se, încet de data asta, de Lacul Soarelui. Se întreba dacă să pornească la dreapta sau la stânga lacului, pe unde s-o ia pentru a ajunge pe malul celălalt. Se hotărî s-o ia la stânga şi când soarele era deja deasupra lui, se opri şi necheză cu toată puterea. Acesta era strigătul lui de fericire, strigătul de libertate.

–          Hei, soare! Vin! Eu vin spre tine! Să mă aştepţi, să nu cobori până n-ajung şi eu acolo unde eşti tu. Aşteaptă-mă!

Merse aşa toată ziua, având lacul în dreapta, şi doar rare smocuri de iarbă în faţa lui. Pământul devenise din ce în ce mai uscat, pietros şi la un moment dat chiar se gândi că n-ar fi rău să mănânce oarece iarbă cât o mai vede, căci înaintea lui nu prea se mai zărea nimic verde. Iarba asta nu era la fel de gustoasă ca cea din câmpiile din jurul casei. Era parcă mai amară. Dar o înghiţi pentru că ştia că-i va fi necesară. Îl ardea spinarea şi-o mâncărime ciudată îl enerva. Îşi scutură puternic corpul, şi dându-şi capul pe spate, observă un vultur plutind departe, deasupra lui.

–          Hei, ce faci, mă însoţeşti? Strigă din toţi rărunchii către cer. Dar nimeni nu-i răspunse.

Soarele coborâse deja destul de mult, aşa că se puse pe alergat, repetând  în gândul său “Stai, aşteaptă-mă! Aşteaptă-mă!” Şi alergă aşa până când, brusc, îşi dădu seama că singura soluţie rămânea să intre în lac. Soarele nu-l aştepta, ci îşi continua drumul său, în jos, înspre lac. Se opri să se odihnească puţin la marginea lacului, să se răcorească, să se pregătească.

–          Te-am rugat să mă aştepţi! Văd că nu mă auzi. Poate că eşti surd sau poate distanţa dintre noi este prea mare, dar eu te iubesc şi vreau să te-ntâlnesc. Vreau să ajung la tine. Voi porni acum prin acest lac, deşi mă tem, să ştii, nu-mi este chiar totuna. Dar nici fără tine nu mai pot trăi.  Aşteaptă-mă, te rog!

Şi Cel Albastru merse până când nu mai simţi fundul lacului sub copite, înotă din ce în ce mai agitat, urmărind cât de repede se lăsa soarele din ce în ce mai jos, poate chiar mai repede decât în alte dăţi, deşi el se străduia să înoate tare prin apa din ce în ce mai rece. Se străduia să uite de teamă, de hăul de sub picioarele lui, cu ochii mereu înspre cer. Aşa văzu şi luna făcându-şi loc pe cerul larg, atât de larg. Uite, că pe ea o aşteptase! Iar el, între soare şi lună, în mijlocul lacului, se simţi dintr-odată răsucit cu putere de-o forţă din adâncuri. Încercă să schimbe direcţia, să o ia mai la dreapta, dar nu mai putea face nimic. Vârtejul îl trăgea cu putere în jos. Îşi aminti doar de bunicul lui, o amintire vagă, ca o adiere, pentru că bunicul plecase de lângă ei la scurt timp după ce se născuse el. Şi-apoi o auzi pe Mia strigându-i parcă din tot cerul:

–          Cel Albastru, te iubesc! Te rog, întoarce-te! Nu pot trăi fără tine! Te rog, întoarce-te! Te iubesc!

Se uită spre cer şi apucă să-l vadă pe bunicul lui acolo, sus, strălucitor, puternic, zâmbitor, cu faţa spre lună şi coada înspre soare. Soarele se lăsase leneş în apa portocalie undeva, departe de el, departe de mijlocul lacului. Şi înţelese.

De-atunci, legenda spune că din doisprezece în doisprezece ani, când soarele se vede pe cer vreme de douăsprezece ceasuri aşteptând-o pe lună să se apropie de el, se-ntâmplă  o minune: Calul Albastru ţâşneşte printre cei doi aştri, iar cerul şi pământul se unesc prin glasul lui:

–          Şi eu te iubesc!

©Daniela Marin

Publicat in volumul Povestiri de pe Pământ