Despre târguială

Mă uit la mine şi-mi spun că am reuşit ceva ce nu mă credeam a fi în stare. Acest calm, această linişte rezultată dintr-un alt mod de procesare a emoţiilor este produsul multor experienţe, rodul cercetării adevărului, al punerii în practică a iubirii ce-am ştiut a căuta de când mă ştiu. Vulcanica sau pasionala persoană ce eram nu-şi mai consumă energia inutil, ci transformă mocnit toate impurităţile contextului personal. Acum poate că sunt capabilă a scrie mai cu folos despre ipocrizie, despre demagogie, naivitate, ba chiar şi despre negociere.

De curând am avut o conversaţie pe tema negocierii. Din start aş vrea să separ două cuvinte care, în dicţionarul meu, sunt fundamental diferite: târguirea şi negocierea. A te târgui pentru un preţ, pentru un schimb de mărfuri, mi se pare diferit de a negocia condiţii atitudinale, legislative sau comportamentale. Nu mi-a plăcut niciodată târguiala pentru că implică o lipsă a respectului faţă de sine şi, în consecinţă, şi faţă de alţii. Cel care cere un preţ mai mare, cu gândul că poate îşi prinde fraierul sau din plăcerea de a se târgui, manifestă apriori o lipsă de respect faţă de posibilul “fraier”. A comenta preţul cerut prin tot felul de tertipuri, mi se pare, din nou, o lipsă de respect faţă de producătorul-vânzător care, îmi asum eu, îşi cunoaşte şi exact aşa îşi apreciază valoarea produselor sale. Azi te târguieşti pentru o marfă, mâine pentru un drept natural, poimâine pentru libertate şi, cam gata. Ajungi la târguirea sufletului.

Mi-am amintit deunăzi de o experienţă pe care am trăit-o în 1991, în marele bazar din Istanbul. Era prima mea vizită în Turcia, într-o ţară necomunistă şi nu era o vizită turistică, ci una de serviciu. Minunată tare de lumea capitalistă ce-mi fusese interzisă până în ’90, încercam să nu mă pierd printre pasajele bazarului, ba chiar mă şi temeam de felul în care eram privită de proprietarii magazinelor de-acolo, majoritatea stând – intimidant pentru mine – în pragul magazinului.

Pe de altă parte, aveam senzaţia că intrasem în cu totul alt timp. Îmi aminteam secvenţe din poveştile citite prin tot felul de cărţi, descrieri ale lumii micilor producători şi ale lor magazine de la începutul secolului XX.  Mi se părea că aveam de recuperat acea lume, de trăit (chiar şi aşa, în altă ţară) ceea ce făcea parte din istoria Bucureştilor în care mă născusem. Stofele, dantelurile, voalurile fluturau tulburător în lumina predominant gălbuie. Lumea bazarului părea mai degrabă o lume subterană şi labirintică. Presiunea subtilă a labirintului născuse deja o atenţie sporită la schimbările de sens. Incercam să-mi iau puncte de reper astfel încât să pot ieşi tot pe unde intrasem în marele bazar.

Bărbaţi cu pielea mai închisă şi ochi negri ce-aveau o strălucire neobişnuită pentru mine, stăteau în pragul magazinelor lor invitându-mă  înăuntru, la un ceai. Doreau să îţi ofere ceaiul acela chiar şi dacă nu-ţi trebuia, chiar şi dacă nu cumpărai nimic. Misterul ascuns în ochii lor trezea un soi de teamă sau dacă nu teamă, atunci nevoia de a pune un zid clar între mine şi ei. Acest zid însemna să mă ascund, să pretind că sunt foarte obişnuită cu stilul şi cultura lor, că sunt puternică şi nu mă tem, că nu pot fi ademenită sau păcălită. Dar eu nu ştiam nimic despre ei, despre cultura lor, despre stilul lor. Eu doar îmi imaginam că sunt un asemenea personaj. A funcţionat. M-am autoconvins sau autosugestionat.

După vreun ceas, m-am obişnuit şi nu mi-a mai păsat. Nu mi-a mai păsat pentru că am înţeles că aşa sunt ei toţi, nu doar vreunul. Am înţeles că era ca un joc. Şi am ales să părăsesc jocul lor, să mă eliberez de teamă, să mă bucur de ceea ce vedeam, să fiu eu însămi. Cu seninătate am intrat într-un magazin de haine din piele. Îmi doream o astfel de haină, scurtă, eventual din piele întoarsă. Şi, am zărit una… minunată. Un verde cald, elegant, viu şi blând mi-a atras privirea imediat. O haină simplă, cu buzunare mari, aplicate, cu un cordon cu cataramă, cu glugă… Am atins-o discret, să n-o stric. Bărbatul ce-mi tot spunea una-alta de când intrasem, a venit şi-a dat-o jos de pe umeraşul ei, îmbiindu-mă s-o probez. Tentaţia de a mă simţi îmbrăcată de minunăţia aceea a fost mai mare decât ştiinţa portofelului meu. Nu intrasem în magazinul acela pentru că mi-aş fi putut permite să-mi cumpăr ceva de-acolo, ci doar pentru a privi de-aproape ceea ce mă atrăgea. Odată îmbrăcată, haina era parte din mine. Am încheiat nasturii, am trecut cordonul prin acul cataramei, apoi chiar mi-am acoperit capul cu gluga ataşată. Era… ca un costum de scenă. În oglindă nu mă vedeam pe mine, ci un personaj dintr-o piesă de teatru.

•   Foarte bine îţi stă! Perfect! Zici c-a fost făcută special pentru tine! a exclamat bărbatul vădit fericit să-şi vadă haina expusă altfel decât pe-un umeraş.

•   Vă mulţumesc! Într-adevăr, e foarte frumoasă! i-am răspuns sucindu-mă în faţa oglinzii. Amânam momentul în care trebuia să dau haina jos şi să-i mulţumesc, apoi să ies repede din magazin. Mi-era atât de bine cu ea!

•    Uite, îţi fac o reducere, că prea bine arată pe tine!

N-am avut încotro, venise momentul să-i spun că nu doream a o cumpăra.

•   Vă mulţumesc, dar nu pot s-o cumpăr.

•   Cum adică nu poţi? Îţi stă atât de bine!… îţi fac şi reducere, uite, chiar şi dacă nu mi-ai cerut, eu tot îţi fac.

•   Îmi cer scuze, dar nu am bani pentr-o asemenea haină! Îi spun jenată, dezbrăcându-mă de minunăţia verde.

•   Cum adică n-ai bani? Păi, nici nu m-ai întrebat cât costă!

•   Nici nu am de ce. Eu ştiu câţi bani am în portofel.

•   Păi, de ce nu mă-ntrebi? Poate-ţi ajung banii!

•   Doar ca să vă fac pe plac, iată, vă întreb: cât costă?

•   Pentru tine, frumoasă domnişoară, costă doar 250 de dolari. Pentru cine întreabă, ai dat 350 pe ea, da?

Zâmbetul meu atârna trist în privirea-mi plecată în pământ.

•   Vedeţi, de-aceea nu v-am întrebat. Vă mulţumesc, oricum! Bună ziua!

•   Hei, unde pleci?… stai aşa, uite, îţi mai fac o reducere. 200! Hai, dă 200 şi e a ta! Arăţi foarte bine cu ea. Se potriveşte cu ochii tăi frumoşi. Hai!

Tonul lui uşor iritat a renăscut teama de dinainte. M-am grăbit să ies din magazin. A alergat după mine şi aproape mi-a barat drumul. Teama s-a transformat în puterea de-a face faţă situaţiei.

•   Spune-mi câţi bani vrei să dai!

•   Aş vrea să fiu în măsură să vă pot plăti atât cât aţi cerut. Din păcate, nu am aceşti bani. Nu vreau să vă jignesc. Pur şi simplu nu am banii aceştia.

•   Spune-mi câţi bani ai în portofel!

Dacă ar fi fost un hoţ, mă gândeam eu că mi-ar fi smuls geanta până atunci. Tonul său imperativ m-a blocat. Nici nu mai ştiam exact câţi bani aveam.

•   Vreo 50 de dolari.

•   Ah, nu se poate! Asta-i bătaie de joc!

•   V-am spus că nu vreau să vă jignesc. Dumneavoastră aţi insistat să vă spun. Eu nu mi-aş fi permis.

•   Da, asta e o jignire! Cum poţi crede că o haină ca asta s-ar putea cumpăra cu 50 de dolari?

•   Dar nu am crezut nicio clipă! M-aţi întrebat câţi bani am în portofel. V-am răspuns la întrebare. Vă rog să-mi daţi voie să plec.

•   Incredibil!

S-a dat deoparte din drumul meu. Am ieşit buimacă din magazin, fără să mai ştiu din ce direcţie venisem. Am zăbovit câteva clipe încercând să-mi regăsesc echilibrul şi direcţia. Am încercat să mă reconectez la realitatea bazarului. Ce-i drept, timpul petrecut în acel magazin mă scosese din lumea năucitoare cu care de-abia mă obişnuisem. Am hotărât s-o iau la stânga, părându-mi-se că dintr-acolo venisem, aşa că am pornit cu gândul să ies din bazar. Îmi ajunsese. Îmi făcusem o idee. Acum trebuia să mă întorc la hotel şi să fac un raport.

•   Hei, domnişoară! Hei!…

Ştiam clar a cui era vocea şi ştiam că mie mi se adresa. Însă nu ştiam ce să fac. Să mă opresc, să fug, să mă întorc… Am întors capul. Bărbatul acela îmi făcea semne să mă întorc. Oare-mi uitasem ceva prin magazin?… Mi-am inventariat obiectele cu rapiditate. Aveam tot, şi haina mea, şi geanta…

•   Vino! Vino!… îşi flutura agitat braţul. Expresia feţei lui era schimbată. Mi-am depăşit teama şi m-am întors.

•   Hai, intră! M-ai convins.

Cu ce să-l fi convins eu?… despre ce vorbea?…

•   Hai, dă-mi banii pe care-i ai la tine şi ia-ţi haina!

Văzându-mă nemişcată, adăugă uşor nervos:

•   Vrei sau nu vrei haina asta?

•   Da, vreau!

•   Atunci, ia-o! Da’ să nu spui nimănui cu cât ai cumpărat-o. Şi-n niciun caz să nu spui c-ai luat-o de la mine! Şi, să ştii, că nu ţi-am schimbat-o! N-am adus alta cu vreun defect ca să scap de ea! Uite, poţi să şi verifici!

A desfăcut haina, o întorcea pe-o parte şi pe alta, îmi arăta cusăturile, nasturii, butonierele…

•   Sunteţi sigur că vreţi să-mi daţi mie această haină… cu mai puţin de-un sfert din preţul ei?

•   Hai, scoate portofelul, dă-mi banii şi ia-ţi haina. Te-mbracă prea frumos! E-a ta! Să ştii că e mai mult un dar. M-ai convins că nu te-ai târguit cu mine, n-ai făcut pe deşteapta. Ai fost sinceră. Hai, ia-o şi bucură-te de ea!

Am scos portofelul şi-am văzut că aveam 54 de dolari. L-am rugat să-mi lase cei 4 dolari, ca să am de transport.

•   50 ai zis, 50 îmi dai!

Ce făcusem oare să merit un asemenea dar?… Eram atât de fericită, că n-am mai văzut nici viermuiala bazarului, nici alte magazine, nici bărbaţii cu ochi negri şi priviri ciudate şi mi-am găsit drumul spre ieşirea din bazar fără să ştiu cum.

Privind acum această istorisire reală, mă-ntreb ce a stârnit această recompensă (pentru că pare mai mult o recompensare): respectul meu pentru valoarea acelei haine, pentru valoarea cerută de vânzătorul sau chiar creatorul său, respectul meu faţă de om, faţă de valoare, respectul meu faţă de respect?…

De ce ne-am târgui? De ce ne-am prosti unii pe alţii aşa, în faţă? De ce să ne şmecherim unii pe alţii? De ce să ne batem joc de ceea ce ni se înfăţişează  punând mai presus de orice marile judecăţi de valoare pe care le-am adoptat tot din lumea ce ne împrejmuie? De ce a ajuns ipocrizia o calitate necesară supravieţuirii în această lume? De ce trebuie să păcălim ca să vindem? Inseamnă că ceea ce vindem nu are, de fapt, acea valoare!

Nici măcar dezvoltarea “competiţiei” nu poate fi un argument, pentru că orice are valoare, mai devreme sau mai târziu va ieşi în lumina adevărului. Ceea ce este lipsit de autentica valoare, va pieri uitat, ciuruit de timp. E loc sub soare pentru toţi. Şi-aşa cum păsările cerului nu-şi cumpără mâncarea, casele şi aripile, tot aşa şi de noi se îngrijeşte întotdeauna cineva. Vom avea dovezile dacă avem dorinţa de a observa acest lucru şi respectul de a permite creatorului să-şi vadă de creaţia sa. In loc să ne învăţăm copiii să-i respecte pe “jmecherii” care au făcut mulţi bani prostind pe alţii, ar fi minunat să-i învăţăm integritatea. Aşa, lumea chiar se va schimba!

 Google search!