1 Ianuarie 2023

Din obişnuinţă, din dorinţă, din varii şi repetate motive oamenii aşteaptă să sărbătorească lepădarea de timpul trecut, punându-şi speranţele şi aşteptările în cel viitor. Unii sărbătoresc frenetic, alţii mai domol, cert este că sfârşitul se dovedeşte a fi un început. Sau unul şi acelaşi lucru.

Unii se nasc, alţii pleacă din lume în ziua întâi a anului. Poate că au ceva în comun, o menire de a-i vindeca sau de a-i îngriji pe alţii, uitând că întâia menire a oricărui suflet este aceea de a spori în iubire şi lumină cu fiecare experienţă, de a manifesta iubirea în orice context, indiferent cât de dens, indiferent cât de întunecat. Uitând că pentru a-i ajuta pe alţii, trebuie să fii tu bine.

Şi doctorii se-mbolnăvesc, nu-i aşa? Parafraza asta îmi zornăie prin minte de multe săptămâni. Poate pentru că medicul la care mă gândesc îmi spunea că îi e ruşine că a ajuns în situaţia asta, că ea ar trebui să-i ajute pe alţii, nu invers. Vreo câteva zeci de secunde am rămas incapabilă să înţeleg acea “ruşinare”. Apoi, amintindu-mi că şi-a dedicat întreaga viaţă acestei profesii şi, în cuvintele ei din ziua ultimului său Crăciun, “am înţeles acum că familia şi casa mea au fost spitalul. Am confundat spitalul cu familia şi căminul meu.” Cred că nici nu ştia să trăiască altfel.

Vechea educaţie sau “educaţia de modă veche” ne obliga la o decenţă vecină cu însingurarea şi izolarea propriei suferinţe în spatele obligaţiilor profesionale, morale, sociale. Nu se cădea să afectăm starea şi dispoziţia unei persoane cu suferinţele noastre. Nu se cădea să ne dezvăluim rănile, astfel obligându-i pe alţii a fi martori, victime indirecte ale rănirilor noastre. Nu se cădea să fim altfel decât responsabili, devotaţi, incapabili de a spune “nu”. Şi-uite aşa, ea, Dr. Maria Zlatev-Ionescu, s-a externat din spital într-o luni pentru a merge să se întâlnească cu un pacient, programat a doua zi, marţi, pentru interpretarea unei investigaţii scumpe şi stabilirea unui tratament. Ea, Mona, cum îi spun prietenii, de-abia se ţinea pe picioare, dar… “nu pot să nu mă duc. Omul ăla a plătit bani mulţi pentru investigaţie şi nu pot să nu merg, să nu-l ajut. Trebuie să merg.” mi-a răspuns după ce îi turuisem că acum trebuie să se ocupe de ea. Nu de alta, dar, mai devreme, văzând cine o apela la telefon, şi-a dres glasul şi, ca şi cum totul era în ordine cu ea, a vorbit cu persoana respectivă, indicându-i ce medicamente trebuia să ia pentru problema menţionată. A închis telefonul, ochii, a respirat greu şi s-a schimbat la faţă. Mie, atât mi-a trebuit să văd: “Mona, nu mai răspunde la astfel de telefoane. Acum trebuie să ai grijă de tine, înţelegi? Doar de tine!”

Asemenea oameni sunt rari, dacă nu rarisimi, dacă nu s-a petrecut deja această “epurare” a celor delicaţi şi puternici, a celor responsabili şi devotaţi, a celor altruişti pentru că… doar asta este de făcut.

Sunt două luni de când a început să se stingă sub privirile lipsite de putere ale colegilor de breaslă. Când se termină, se termină. Aşa cum s-a terminat azi dimineaţă experienţa omului Mona. Vor rămâne amintirile celor pe care i-a putut vindeca, amintirile celor care i-au fost prieteni. Acum e doar spirit, lumină şi adevăr.

Moartea este parte a Vieţii. Singura certitudine, i se mai spune, a vieţii omeneşti. Numai Dumnezeu ştie când va fi momentul apariţiei sale. Noi doar trebuie să fim pregătiţi în fiecare zi. Fără bagaje, cu cât mai multe lecţii învăţate, cu cât mai puţine spre deloc ataşamente, împăcaţi cu noi, cu faptul că în fiecare moment am făcut tot ce puteam face atunci mai bine, că de-aceea este omul limitat, orb şi adormit, ca să se trezească şi să vadă iluzia, să înţeleagă că toate poveştile vieţii erau “învăţătoare”, fabule sau ghicitori ce aveau să ne înveţe câte ceva. Toate învăţăturile acestea se întorc “undeva”, dincolo de cortina orbitoare ce separă corpul de spirit. Într-un praf de stele. Într-un duh al Eternei Vieţi.

Nu sunt sigură de ce scriu aceste rânduri cu intenţia de a le publica. Poate pentru că modestia Monei mă impinge s-o arăt lumii, poate pentru că ştiu că sunt câţiva abonaţi ai acestui blog care o cunosc… care au cunoscut-o. De fapt, fiecare ne cunoaşte în felul său. Fiecare priveşte propria versiune a fiinţei noastre. Tot atâtea versiuni câte persoane am întâlnit. Oglinzile acelea (în care îmi doream să nu mă mai oglindesc cu mulţi ani în urmă), rămân să se certe între ele atunci când dispărem. “Ba era aşa. Ba nu era. Ba, eu am dreptate. Ba eu.” Pentru spirit, nu mai are nicio importanţă ce cred oglinzile după dispariţia omului. Se ciondănesc între ele până se vor destrăma şi ele, una după alta, într-un domino al zilelor, al numerelor, al punctelor de observaţie a Vieţii.

Contează dacă ai fost iubit sau dacă ai putut primi iubirea? Iubirea nu are timp, nu depinde de spaţiu şi nici de prezenţa materială. Iubirea contează!

Să mă iertaţi că nu sunt chiar capabilă de urări frumoase în această zi. M-am străduit de sărbătorile acestea să mă gândesc la toţi, nu doar la Mona şi la suferinţa ei. Dar ceva pot să vă doresc: să nu primiţi asemenea veşti tot anul! Şi dacă totuşi le primiţi, să vă bucuraţi pentru eliberarea sufletului!