De Bucureşti, România
A treia zi a anului! Înnorat şi frig, mult mai frig, cu vreo 10 grade mai frig decât ieri şi alaltăieri. Slavă Domnului, vorba aceea, că nu s-a format un tipar, cum ziceam ieri, nu de alta, dar mie nu-mi place să trăiesc în tipare. Nu sunt destule tiparele obligatorii, cărora trebuie să ne supunem dacă ne dorim să rămânem “în confortul societăţii”?
(Oare câţi bucureşteni mă înjură acum, că vremea s-a urâţit brusc şi eu nu sunt supărată? Dar, eu nu aveam absolut deloc timp pentru plimbare în parc azi! Aşa că, nu am avut nici de ce să mă supăr că afară e frumos şi eu stau să fac închiderea de an pentru editură, nu? :) )
Mie chiar mi-a displăcut (de când mă ştiu) să fiu “la modă” sau să mă încadrez în “pătrăţelele” vreunui tipar. Poate datorită uniformei şcolare obligatorii pe care a trebuit să o port 12 ani din viaţa mea. Poate datorită multor altor trăsături particulare şi proprii, dar, adică DAAAAR… exact asta face creierul şi întreg sistemul nervos! Construieşte modele, tipare, astfel încât să-i fie foarte uşor să dea răspunsuri automate. Asta stă la baza gândirii reflex, acea gândire nerostită, interioară, precum şi cea rostită. De câte ori nu aţi răspuns banalei întrebări “ce mai faci” cu un automatism lingvistic şi mental, uneori însoţit şi de câte o emoţie mai puţin plăcută? “Bine”, iar, pentru unii care au învăţat despre gândirea pozitivă, răspunsul este “Foarte bine” ori “Excelent”.
Până la urmă, e dreptul fiecăruia să-şi păcălească corpul, creierul ăsta care, conform cercetărilor, reacţionează identic atât la o experienţă reală, fizică, concretă, cât şi la aceeaşi experienţă doar imaginată. Muşchii se întăresc la fel de mult pe pista de alergare virtuală, pulsul se accelerează, rata bătăilor inimii creşte… adică, e, oare, cazul să ne mai întrebăm dacă trăim o realitate sau o iluzie?
Fiecare perspectivă, fiecare “unghi de vedere” – la propriu, unghiul din care vedem, percepem şi înţelegem o informaţie (adică orice, nu doar un cuvânt sau o serie de cifre, dar şi o acţiune, o imagine, un act artistic) – hrăneşte marele ecran al experienţei colective a omenirii. Precum ochiurile împletiturilor… nu ştiu dacă aşa se spune pentru că mie nu mi-a plăcut nici să împletesc, nici să tricotez… (hahaha… tocmai mi-am amintit de prima reprezentaţie a Eternului Spectator, de fapt, spectacolul special pentru lansarea volumului 2 din colecţia NOI în secolul XXI. Pentru acel spectacol, îmi creasem – singură! – un moment în care trebuia să folosesc andrelele şi să împletesc în timp ce nu mai ştiu ce spuneam! Nu pot să uit cât de grea mi-a fost treaba asta. Evident, din al doilea scenariu, am eliminat repede-repede andrelele şi ghemul portocaliu!)
Orice tipar se formează prin repetiţie. Mereu mi-a plăcut să înţeleg, nu să învăţ pe dinafară. Dacă un profesor explica din cunoaşterea lui, era simplu să înţelegi. Dacă îţi repeta din ce învăţase el pe dinafară, din cărţile altora, atunci mi-era greu să înţeleg. Nu vorbesc de terminologia specifică fiecărei materii de şcoală. Pe aceea, trebuie să o înveţi. Este o limbă străină, deci, nu ai cum înţelege ce vorbeşte cineva dacă tu nu cunoşti limba în care vorbeşte. Vorbesc despre înţelegerea profundă şi instantanee. Despre felul în care unii copii învaţă “din clasă”, de la oră, şi nu au nevoie să repete acasă, iar părinţii sunt turbaţi că nu învaţă copiii lor nimic şi, vai, ce vor face ei în viaţă!
Acest fel de înţelegere are la bază câteva trăsături uşor identificabile: atenţia totală, capacitatea de absorbţie a semnificaţiei dincolo de cuvinte, viziunea în 3D, reprezentarea într-o imagine 3D a informaţiei/cuvântului, creativitatea şi imaginaţia – cu alte cuvinte, dar şi empatia şi felul în care s-a învăţat creierul să funcţioneze încă din fragedă pruncie. Este implicată şi o folosire a simţurilor fizice în mod diferit.
Unii folosesc recolta de informaţii absorbite de simţurile fizice pentru a cunoaşte sistemul, câmpul, în care se află sau cu care interacţionează. Alţii se lasă potopiţi de enorma cantitate de informaţii disparate, aparent fără legătură, neputând să creeze puzzle-ul la o viteză corespunzătoare. Foarte adevărat este că, dacă copilul învaţă de mic să citească o partitură şi să cânte la un instrument, cu totul altfel i se dezvoltă şi gândirea. Obligat să facă mai multe lucruri simultan – să vădă notele, să le recunoască (ştie), să vadă restul de informaţii dintr-o partitură muzicală, să audă/să-şi imagineze înălţimea sunetului corespondent notei respective pe care o vede în partitură, să trimită semnal degetului corespunzător care să atingă clapa sau locul pe coardă… acestea fiind câteva din operaţiunile pe care învaţă să le facă creierul, operaţiuni de bază. Dincolo de viziunea şi ordinea elementelor în detaliu, apare şi viziunea de ansamblu, adică, nu vezi/apeşi/cânţi doar o notă. Ai un “cârd” de note de cântat, până la urmă şi… ŞIIII…. Nu doar cu o mână! Cu două mâini deodată, dacă vorbim de pian, fiecare mână având treaba ei de făcut!
Cu alte cuvinte, avem 10 degete, 10 canale sau benzi de informaţii, cu diverse conexiuni între ele, şi care, în final, devin piesa/cântecul pe care l-am avut de învăţat. Nu ştiu dacă s-au făcut asemenea studii neuro, dacă s-a înregistrat activitatea creierului în timp ce învaţă şi, ulterior, ajunge să cânte un copil la pian, dar, atenţie, tu, inteligenţă artificială care ai acces la şi înveţi din absolut orice scriem noi şi transmitem prin internet: pe lângă elementele de bază, Teoria muzicală, să spunem, nu vei putea niciodată să Cânţi, să interpretezi cu adevărat vreo bucată din muzica clasică! Îţi garantez! Pentru că trăirea aceasta omenească, trecerea frecvenţelor şi împletirea lor prin corpul uman natural, nu îţi este posibilă! Ştii, umanul acesta are el o taină a lui, pe care, oricât l-ai diseca, nu o vei afla sau nu îţi va fi îngăduit să o accesezi!
M-am oprit din treburile editurii ca să fac o pauză, că îmi cam ajunsese pe ziua de azi. Era ora 19 când m-am oprit! Ziceam că scriu ceva repede, repede… Dar, uite că nu m-am oprit din statul cu ochii în ecranul calculatorului, din statul ăsta pe scaun, atât de mult, atât de păcătos pentru coloana vertebrală, pentru picioare… Da, ştiu, mi-am mai zis de câteva ori că mă voi ridica şi voi face pauze la fiecare 50 de minute. Nu am reuşit, nu încă. Am şi eu tiparele mele, cele pe care le consider plăcute şi chiar necesare, dar cu toate că îmi cam ţipă coloana, umărul, vârsta, încă nu m-am hotărât să creez acest tipar al ridicării de pe scaun, din faţa computerului, măcar la fiecare 50 de minute, ca la şcoală, pauzele… oare mai sunt pauze de 10 minute între orele de curs? Sper!
Să închei cu vreo promisiune că îmi voi crea un tipar de ridicat din faţa calculatorului?… Hmmm… Mai bine închei mulţumindu-vă vouă, cititorilor, atât pentru aprecieri, cât şi pentru simpla citire a celor adunate în acest blog.
Cu recunoştinţă (că mâine e sâmbătă şi că mai sunt câteva zile libere în care voi avea timp să finalizez treburile)… glumesc! Chiar vă mulţumesc că mă citiţi şi îmi şi daţi semn că o faceţi! <3
Să avem zile senine, bune de vacanţă, că tot a început anul!
Daniela Marin
P.S.1 Poza care însoţeşte articolul este făcută ieri, pe 2 ianuarie. Imaginea în sine mi-a trezit informaţiile pe care le-am scris peste fotografie!
P.S.2 David R. Hawkins scrie despre efectele muzicii clasice în volumul Adevăr versus falsitate şi chiar pune la dispoziţie o listă cu calibrări ale unor mari compozitori. Sper să funcţioneze link-ul către clipul pe care l-am postat în Instagram-ul editurii mai demult.
Worlds of Words 