1 Februarie 2025

Când Dumnezeu este o marfă

De mii şi mii de ani – dar să ne referim doar la ultimii 2000 de ani şi la o zonă geografică restrânsă pentru început – “Dumnezeu” a devenit marfa dintâi, “aurul” puterilor conducătoare în Europa, parţial Asia şi Orientul Mijlociu. (La vremea aceea nu existau Statele Americii. Acestea s-au format mult mai târziu, din imigranţii veniţi din toate colţurile lumii, cu precădere din Europa, care au ucis şi au înşelat băştinaşii indieni, locuitorii de-atunci ai continentului american. În numele lui “Dumnezeu” i-au forţat să renunţe la obiceiurile lor, la limba şi la portul lor. În numele lui “Dumnezeu” i-au dezmoştenit de toate ale lor.) Astfel, Dumnezeu a devenit un stindard pus în faţa naivilor, a inocenţilor, a celor uşor manipulabili şi a celor care nu se puteau apăra.

Bazată pe informaţiile anterior înrădăcinate şi răspândite, mai exact pe Vechiul Testament, înţelegerea sau procesarea informaţiilor exprimate de Iisus a suferit de aceeaşi limitare intrinsecă  gândirii omului – sortarea informaţiilor, compararea cu cele care existau şi aşezarea lor în rafturile asociate. Rar se pot crea “bibliorafturi” noi în creierul uman şi pentru aceasta este necesară repetiţia aceloraşi informaţii în contexte diferite. Şi chiar de Iisus o fi manifestat frecvenţe diferite ale Luminii, şi chiar de acestea vor fi transformat, cel puţin temporar, capacitatea oamenilor de a procesa informaţiile, topind din vălurile puse peste creştetul capului, înţelepţind omul, ca să spunem aşa, în general, efectele acestei extraordinare transformări au devenit (incredibil!) o altă armă de luptă pentru putere, control, avere.   

Restricţionarea accesului la cunoaştere (intelectuală-spirituală) şi absenţa capacităţii fizice de a procesa informaţii, în combinaţie cu tendinţa naturală a omului de a verifica orice informaţie prin tiparul contrariilor şi de a crede că există un “handler”, un om mai mare şi mai puternic care îl controlează, îl veghează şi pe care trebuie să îl mulţumească mereu dacă doreşte să aibă o viaţă bună (să ne amintim de Cain şi Abel) sunt câteva dintre premisele constituirii unui sistem social bazat pe ierarhie.

Frustrarea, gelozia, invidia s-au născut odată cu Cain care, văzând că tatăl nu era la fel de mulţumit de ofrandele sale precum fusese şi lăudase pe Abel, se hotărăşte să-şi elimine “adversarul”, astfel rămânând “singurul” de apreciat. Oare nu la fel se luptă şi companiile pentru aprecierea cumpărătorilor/consumatorilor? Desigur, nu neapărat luând viaţa fizică a “fraţilor” lor, ci doar accesul acestora la public. În ultimele secole, luarea de viaţă a competitorilor s-a transformat în “politica de anulare”. În ultimii 50 de ani, prin instrumente din ce în ce mai digitale, orice asemenea ucidere a devenit posibilă şi, mai mult, extrem de des întâlnită, ba chiar a devenit o modă. În prezent, oricine poate aplica această metodă împotriva vecinului, colegului de serviciu, pretendentului concurent la graţiile aceleiaşi domnişoare. Scoasă din contextul imprintului religios, tendinţa omului naiv de a crede fără de a cerceta a sporit epidemiile de mode, curente, ideologii care au condus la războaie, adică şi mai multe ucideri “cain-ice”. Lăsat în viaţă ca exemplu viu pentru restul oamenilor ce aveau să apară, Cain încă trăieşte.  

Modelul religios care dă naştere urii, care împinge oamenii, indiferent de nivelul lor intelectual şi spiritual, la ucidere, fizică sau socială, care împarte oamenii în “credincioşi şi fraţi” sau “necredincioşi şi duşmani” este modelul războiului, modelul care nu are nimic de-a face cu pacea, armonia, bunătatea, frumuseţea raiului pe care îl propovăduieşte şi la care aspiră şi nicidecum cu învăţăturile lui Iisus. Cei care conduc asemenea religii, instituţiile care au pretins de-a lungul mileniilor aur şi argint, bani, pământuri, bunuri şi supunere au avut grijă să protejeze şi chiar să-şi crească acei conducători politici şi administrativi ai unei zone geografice delimitată şi denumită voievodat, ţară, imperiu, regat, stat sau state unite.

Modelul religios a fost adoptat şi ca model social de organizare şi desfăşurare a comunităţilor, a societăţilor. Astfel au ajuns să se urască popoarele între ele, iertarea pentru greşeli din trecutul din care nu au făcut parte fiind eliminată de incapacitatea de a gândi logic şi cu o perspectivă îndreptată spre creştere şi evoluţie paşnică.

Deşi e loc pentru oricine sub soare şi dacă se naşte, înseamnă că are un sens, oamenii tind să iubească doar oglinzile în care se pot vedea pe ei înşişi, eventual cei mai frumoşi, cei mai buni, cei mai conducători. Se observă această tendinţă şi în cuplurile pe care le formează. Împingerea partenerului la transformare după modelul personal, impunerea anumitor preferinţe în viaţa cuplului şi unei anumite ideologii/credinţe şi perspective conduce deseori la suferinţă, abuz şi la distrugerea psihic-emoţională a celui împins spre copierea obligatorie a modelului şi, într-un final, la dizolvarea cuplului.

În realitate, “familia” care conduce lumea, vizibil şi cognoscibil cel puţin de la războaiele creştine încoace (ce abominabilă asociere!) este familia celor care au avut acces la cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului credinţă-inocenţă-manipulare-putere. Să presupunem că la un moment dat, în cadrul acestei “familii” s-a produs o divergenţă care a avut ca prim efect divizarea ei într-o tabără progresivă şi una conservatoare. Să presupunem că, sătui de politica bătrânilor, nepoţii s-au hotărât să facă mari schimbări, să introducă planuri noi care nu mai respectau principiile de la început, de la constituirea “familiei”, ba chiar le anulau. Ce efecte s-ar putea observa în viaţa celor conduşi de “La Familia”? Acestea pe care le trăim în prezent?

Pe de altă parte, în contexte neprielnice, expunerea şi facilitarea accesului la informaţii care au puterea de a transforma omul, trebuie să recunosc cu tristeţe, poate conduce la şi mai mari confuzii, ba chiar la o pierdere sau scădere a nivelului spiritual. Obişnuiam să gândesc că nu ar trebui să existe restricţii, că toţi oamenii ar trebui să aibă acces la adevăr, la adevărata cunoaştere, la informaţiile pe care “La Familia” le deţinea de atâta amar de timp. În ultimele luni am ajuns să înţeleg de ce expunerea celor încă nepregătiţi poate conduce la o înţelegere deviată, la o falsă evoluţie, ba chiar la o involuţie. Cu tristeţe a trebuit să-mi recunosc naivitatea. Cu tristeţe a trebuit să urmăresc cum, indiferent de nivelul intelectual şi chiar de micile creşteri spirituale anterior realizate, oamenii sunt capabili să renunţe la logică, la cercetare, permit manipularea asupra lor chiar dacă ştiu că acest lucru se petrece, în special atunci când apar cuvinte cheie în discursul politic, cuvinte precum patriotism, dumnezeu, credinţă. Niciun conducător din timpurile prezente nu iubeşte pe cei pe care îi conduce. Are nevoie, însă şi încă, de munca lor, de viaţa lor. Ce ar mai conduce dacă nu ar mai exista “supuşii” care să-i crească averea personală, pe care să-i trimită în război pentru a-şi creşte teritoriile, resursele şi, din nou, faima? Cu toate acestea, oamenii, naivi sau pur şi simplu incapabili să gândească logic şi neştiutori, neinstruiţi, din nevoia de apartenenţă, din frica de singurătate, se adună în jurul turmei din mijlocul căreia se aude strigat cu putere “Dumnezeu”.

S-au înmulţit tot mai mult felurile de “Dumnezeu”, mărfurile pe care le vând cei care îşi doresc puterea. Dacă au mai şi citit câte ceva, dacă au urmărit că tendinţa omenirii este una ascensională, înspre adevăr şi iubire, înspre Hristos, atunci au găsit imediat metoda de a-i atrage spre ei. Mintea omului atras de fascinaţie, de strălucire, de paranormal, de magic va fi inundată de cuvintele “evlaviosului” ştiutor să folosească cuvintele-bombă, cuvintele-buton, acele cuvinte care stârnesc reacţii, în special emoţionale, astfel captând atenţia celor de care are nevoie pentru a-şi împlini idealurile. Şi, dacă nu preşedinte, atunci măcar prim-ministru, dacă nu rege, ţar sau conducător de imperiu, atunci măcar cel mai bogat om din lume, tipul acesta al “credinciosului” a inundat lumea. Potopul se manifestă altfel, de data aceasta.

Mă întreb, moartea atâtor soldaţi ruşi şi moartea atâtor soldaţi şi civili ucrainieni cu ce ajută acum şi concret poporul rus? Cât de fericit este poporul rus pentru ce face conducătorul lor? Cât de liniştit doarme creştinul rus când îşi pune capul pe pernă? Ce rău i-a făcut lui, în mod direct şi personal Ucraina? Cum poate să mai fie numit intermediar şi uns al lui Dumnezeu un preot care binecuvântează războiul, unul de ocupaţie, ci nu de apărare?

Este 1 Februarie 2025. În 24 Februarie 2022 Rusia a invadat o fostă ţară sovietică, fostă comunistă, care de-abia începuse să cunoască libertatea. Măcar pe aceea de a circula liber, prin lume. Occidentul s-a grăbit să restricţioneze accesul artiştilor şi sportivilor ruşi pe scenele lumii. Aberant, au fost orchestre mari ale lumii care au anulat concerte în care solistul era născut rus sau concerte în care urmau să răsune lucrări ale marilor compozitori ruşi. Cât de infantilă reacţie, cât de aberantă! La fel de aberantă ca şi motivaţia invadării Ucrainei de teama unei posibile creşteri a ameninţării NATO la graniţele Rusiei! Cum poate un asemenea gând similar drobului de sare din poveste să îndemne un om normal la cap să pornească la ucidere? Unde a dispărut logica lumii? A dispărut capacitatea de a gândi logic datorită infinitelor date de natură statistică cu care a fost intoxicată lumea de un secol şi mai bine? Ooopppss! Creierele astea artificiale, dacă au învăţat doar din informaţiile omenirii, avem o problemă. Dacă au fost învăţate şi ce nu ştie marea masă, avem o problemă şi mai mare. Dar dacă au înghiţit capacitatea oamenilor de a raţiona, atunci nu mai avem nicio şansă. Viitorul le aparţine. Ei vor gândi, noi vom munci şi ne vom supune ordinelor lor.

Am scris mai devreme un newsletter pentru editură şi mi-am amintit de filmul Atlasul Norilor (Cloud Atlas). Acum îmi amintesc de un serial pe care l-am recomandat multora – Continuum. Ce se întâmplă cu viitorul omenirii este sumbru din perspectiva acestui serial. În primul rând, statele dispar, conducerea lumii fiind preluată de marile corporaţii care deţin tehnologia şi inteligenţa necesare pentru a opri orice apărare, pentru a controla orice avion, armă sau bombă, pentru a controla totul. Se ajunge, însă, şi la posibilitatea teleportării în timp. Geniul care descoperise, inovase, inventase şi determinase astfel schimbarea sistemului de conducere a omenirii, din viitorul în care, îmbătrânit şi poate înţelepţit, înţelesese ce uriaşe greşeli făcuse, trimite pe cineva înapoi în timp, în anul în care, adolescentul ce era a schimbat faţa lumii. Misiunea agentei trimise este de a-l opri chiar pe el, atunci un adolescent de 17 ani. Numai că ea nu ştie că adolescentul este unul şi acelaşi cu marele şef din viitorul din care venise. Într-un final înţelege că dacă îl omoară pe adolescent, îşi pierde familia şi viaţa ei din viitor, pentru că acel viitor nu ar mai fi avut cum să existe. Mi-ar fi plăcut să se oprească aici, numai că serialul a mai continuat. Banii şi succesul împing însăşi creaţia să facă compromisuri.

Simt că suntem într-un moment crucial. Şi dacă se mai poate schimba ceva, atunci acum este singurul timp posibil. Fiecare are dumnezeul lui. Eu îl rog pe al meu să permită omului să vadă şi să înţeleagă adevărul, în pace, bunătate şi iubire. Oricât de mult l-ar zgâlţâi adevărul, oricâte castele de nisip i s-ar dărâma, să aibă puterea şi înţelepciunea de a rămâne în pace, de a accepta şi de a iubi necondiţionat. Îl rog să ne dăruiască din Graţia Sa, astfel încât să ne privim cu bucurie şi iubire unii pe alţii, să lucrăm cu toţii pentru viaţa minunată pe care ne-a dăruit-o!

Eu cred că în adâncul fiinţei sale omul cunoaşte totul şi este iubire, lumină şi frumuseţe, pace şi armonie!

Cover image from pixabay.com (AI generated)