Lumea #poem

Lumea împărţită 
nu între ceruri
şi pământuri 
şi ape,
nu între piatră 
şi roua începutului unei idei perfecte
încredinţate 
unei speranţe,
(copilărească încercare
compunere despre vacanţa tatălui şi-a mamei)
lumea împărţită 
în ochi,
priviri
ce caută hrană
priviri ce caută sensuri
supravieţuiri
şi spectacol,
lumea aceasta împărţită 
între zborul şi adormirea pescăruşilor
priveşte înapoi către mine. 

Iunie, 2025, Marea Neagră, România
©Daniela Marin

Cu totul altfel să priveşti marea de la etajul X! Din balconul camerei de hotel, şi zborul pescăruşilor era altul. Era atât de aproape încât puteam zări muşchii întinşi pe burticile albe, evantaiele aripilor alungite din alb până în aproape negru şi, mai ales, le puteam vedea jocul. Zborul acesta mă trezea dimineţile, dar nu înaintea mirosului de cafea. Nu pot nega, mirosul de cafea proaspăt pregătită este mai tare decât orice alarmă de trezire. Şi mi se întâmplă câteodată să nu aud nici două, ba chiar trei alarme. :)

Multe experienţe noi în două săptămâni petrecute la mare. Două săptămâni!!! Nu am mai stat atât de mult la mare de când aveam vreo 16 ani. Şi tot de pe-atunci, dintr-o tabară UTC, nici nu mi s-a mai întâmplat să împart o cameră de hotel cu o persoană necunoscută. Nici nu ştiam că aş mai putea “socializa” atât de mult. Nu a fost greu, chiar deloc. Am avut noroc de o super colegă de cameră pe care am îndrăznit, într-o înserare petrecută în balcon, să o întreb: “Unde se duc pescăruşii să moară?”

Un gând poetic amintit din “amintiri” mă îmbia să cred că şi ei, ca şi vulturii, mor în zbor. Fragil, gândul acesta s-a disipat în imaginea apărută în spatele frunţii, supraimprimată peste seninul cerului, o imagine atât de crudă încât nu am vrut să o împărtăşesc. Mai întâi unul, apoi din ce în ce mai mulţi pescăruşi zburând deasupra mării picau precum bombele, aşa, fără sens, în marea din faţa mea. Albul depărtat se transforma în fumuriul iscat din marea… hm, chiar neagră în acea viziune.

Am închis ochii, am respirat adânc şi am şters imaginea venită din ne-unde. Un gând puternic a ţâşnit imediat: “Aceasta este Marea mea!” Colega de cameră tocmai îmi spunea că nu s-a întrebat niciodată unde se duc pescăruşii să moară. “Nici eu” i-am răspuns, pe un ton glumeţ şi am schimbat subiectul imediat.

Spre final de iunie se petrecură toate acestea, în lunga mea vizită la Marea Neagră.