Ubuntu: Anatomia emoţiilor – Cuibul Artiştilor

Rar, foarte rar mi s-a întâmplat să merg la un spectacol de teatru de două ori. Poate pentru că sunt foarte atentă şi absorb clipa, poate pentru că uneori simţi că este suficient să porţi cu tine o singură perlă, o unică reprezentaţie a unui spectacol sau poate că… nu contează de ce. Iată-mă revenind aseară, după două săptămâni, la spectacolul Ubuntu (citiţi descrierea în site-ul lor). Şi cred că m-aş mai duce să-l mai văd o dată! De ce? Pentru că textul este foarte, foarte, foarte bun! Pentru că filmările ce însoţesc textul creatorului acestui spectacol, domnul Victor Ţăpeanu, sunt atât de grăitoare în liniştea şi frumuseţea lor proiectând cele din spatele minţii, adevăratele trăiri. Pentru că oglinzile, puse la propriu în faţa publicului, reflectă adevăr, umanitate, înţelepciune, măiestrie. Cred că orice spectator se poate regăsi în cel puţin una din poveştile (“capsulele teatrale”, cum sunt inspirat denumite în descriere) sau în vreunul dintre tablourile vieţii personajului interpretat  chiar de autorul acestui text atât de bine echilibrat. Şi pentru încă ceva: pentru spaţiul în sine care este fabulos! Şi pentru că este un concept eliberat de limitările tradiţionalismului! Da, şi pentru asta voi reveni la Cuibul Artiştilor!

Ubuntu: Anatomia emoţiilor se declară o experienţă “performativă” şi chiar este, dar foloseşte uneltele teatrului şi cinematografiei cu o poetică măiestrie. Pentru mine este un spectacol frumos şi necesar. (Nu-mi place “performativul” ăsta.)

Întreaga producţie, de la muzică şi lumini, la regie şi costume este exact aşa cum trebuia să fie. Nu prea ai ce să vrei în plus dacă nu vrei să distrugi fineţea, simplitatea, smerenia, arta ce este. Un spectacol rotund, plin, foarte plin, poate cu un singur defect: creează dependenţă!

Un spectacol pentru oameni, printre oameni, căci actorul coboară din scena teatrală în cea a vieţii reale – în sală. Îşi începe mersul şi călătoria cu mult înainte de intrarea spectatorilor în sală, apoi, coboară printre ei vorbindu-le de atât de aproape, de la om la om. Un spectacol “învăţător”, un spectacol terapie, o oră de diamant ce te ispiteşte să o iei cu tine pentru totdeauna, să o pui bine în seiful tău de comori, să o scoţi de-acolo din când în când, să o studiezi din nou, întorcând-o pe toate feţele, repetând rând după rând, metaforă după metaforă, emoţie după emoţie până când vei şti că este “a ta”. De fapt, ceea ce se întâmplă foarte multor spectatori, dacă nu chiar tuturor, este că se naşte în ei firesc dorinţa de a expune acest diamant, de a-l arăta, aproape nevoia de a împărtăşi lumii întregi strălucirea, frumuseţea, puterea şi valoarea lui Ubuntu şi a Cuibului Artiştilor!

Atentă alternanţa între comedie şi dramă, între satiră şi autosatiră, cu grijă pentru inimile spectatorilor urcaţi şi coborâţi pe scările acestui templu de-a dreptul iniţiatic. Cum îţi povesteşti adevăratele drame fără să cazi în melodramă? Cum stârneşti în spectator gândirea aceea profundă, care zgâlţâie şi construieşte în acelaşi timp, introspecţia, revelaţia, fără să zgândări nevoia ego-ului de-a fi el deştept ori victimă? Autenticitatea, adevărul, iubirea pentru ceea ce faci ar fi ingredientele principale şi necesare. Se adaugă o dobândită înţelepciune, este evident şi acel talent Inspirat.

Când am fost prima oară la Cuibul Artiştilor, acum două săptămâni (deşi ei există de 10 ani!), nu mi-a venit să cred! Era un vis personal împlinit prin altcineva! Nu vă pot explica bucuria imensă pe care am trăit-o. M-am îndrăgostit la prima vedere de Cuibul Artiştilor căruia îi doresc să obţină cu uşurinţă tot ce are nevoie, să-şi împlinească menirea cu graţie, să fie iubit! 

Am căutat pe net să aflu mai multe despre acest cuib de rai şi am găsit articolul acesta din 2019. Aflînd că a debutat în 2015, tot atunci când se străduia şi Teatrul Spiritual să crească, mi s-a reconfirmat faptul că o idee importantă, care are ceva de lucrat în şi pentru oameni, nu vine niciodată într-o singură minte. Şi iată că, dacă are de trăit, dacă are o menire, dacă a prins rădăcini, ideea aceea va înflori.

Dacă aveţi nevoie de un curs spiritual, cu adevărat, atunci mergeţi la Ubuntu. Dacă aveţi nevoie să râdeţi, sau să plângeţi când auziţi despre melancolie, ori despre suferinţă şi tristeţe, dacă aveţi nevoie să aflaţi cum se pot vindeca traumele, ori poate aveţi nevoie să auziţi despre părinţi şi despre copilul interior sau, pur şi simplu sunteţi fascinaţi de metafore şi un text dramatic ca un poem ce curge de la un capăt la… nu mai poţi spune că are şi un alt capăt pentru că spectacolul acesta pleacă mai departe în fiecare spectator şi se dă din inimă în inimă.

Totuşi, textul fiind atât de plin… Mi-ar plăcea să am textul în faţă să pot da exemple de construcţie literară fără a-l diseca/analiza. M-au fascinat metaforele, am râs nestăpânit auzind asocierile hilare din fragmentul dedicat pseudo-spiritualităţii la modă, m-a fascinat poezia ce transpare ca apoi să apară direct pe tălpile autorului, interpretului, regizorului… nu ştiu ce atribute să-i mai adaug, că doar Victor Ţăpeanu a construit Cuibul acesta! Şi da, face o mulţime de treburi. Pentru că poate!

Chapeau, domnule Victor Ţăpeanu şi întregii echipe a Cuibului! Chapeau, Cuibul Artiştilor!

Cum nu aţi mai citit până acum asemenea recomandări de la mine, aveţi astfel garanţia că este ceva extrem de special. Mergeţi să vedeţi Ubuntu! Mergeţi să vedeţi un alt fel de teatru creat în vechea “sală de festivităţi” a Facultăţii de Instalaţii (Bvd. Pache Protopopescu nr.66), cu fotolii şi canapele frumoase şi confortabile şi o atmosferă care, încă dinainte de începerea spectacolului, dezbracă de orgolii, înmoaie rigidităţile, te primeşte în pace, cu braţele deschise, oferindu-se pe sine.

Din toate mesajele înscrise în foaierul acestui teatru, eu îl aleg pe acesta:

Cu bucurie şi recunoştinţă pentru că există Cuibul Artiştilor,

Daniela Marin

P.S.

Mi-am amintit de o poezie din primul meu volum, “ea” (1999) în care mi-am profeţit că „teatrul meu” va avea “vreo sută de locuri”. Teatrul de Artă, în care s-au jucat spectacolele noastre, avea 70 locuri. Ei bine, Cuibul Artiştilor are puţin peste 100 de locuri. Teatre mici precum esenţele tari în sticluţe mici.

“Teatrul meu este un teatru mic, cu vreo sută de locuri. Actorilor nu le place pentru că sînt prea puţini spectatori, iar spectatorilor pentru că se joacă piese cu numai două personaje. Oglinzilor li se pare un supliciu, iar reflectoarelor un chin.

Cîtă tăcere, cîtă mişcare într-un punct! Dar vin cu toţii pînă la urmă, astfel că încă n-am dat faliment.”

Cum spunea Garcia Lorca? “Teatrul este poezia ce se desprinde din carte şi devine omenească.”

Cam aşa s-au desprins cuvintele acelea vechi şi au prins şi ele viaţă omenească pentru vreo 22 de luni, în urmă cu 10 ani.