„Mâinele” nostru

Oricine are dreptul la speranţa pentru un “mâine”. Oricine are dreptul să viseze ce va face cu “mâine” chiar şi într-un “azi” care poate fi trist. Atât de trist. Oricine are dreptul şi libertatea de a visa, de a-şi imagina ce va face cu “mâinele” său.

La fel cum fiecare poate alege ce vrea în momentul prezent. O clipă romantică, o oază de bucurie, un moment de împlinire deplină, o clipă de iubire absolută… Din clipa de acum ne atragem clipa următoare. Creierul nu face diferenţă între imaginare şi fapt real-fizic. Va procesa aceleaşi informaţii, scoarţa cerebrală va emite aceleaşi răspunsuri, în aceleaşi zone corticale… Hmmm, am alunecat departe de poetic…  

Totul a pornit de aici:

Lumea aceasta este a mea, este a ta, lumea de mâine pentru care merită să lupţi are nevoie de speranţă pentru ca iubirea şi cerul senin să se întoarcă.

M-a impresionat interpretarea copilei şi m-a impresionat cântecul Ce monde, compus de Linh. Mi-a rămas în minte, în piept îmi rezonează de câteva zile. Copiii, cu atât mai mult, au dreptul la o lume a lui mâine, o lume în care iubirea şi cerul senin să le mângâie palmele, să le lumineze obrajii. Nu ştiu de ce am scris “cu atât mai mult”. Cred că este un automatism lingvistic. Păcat că nu ne-am format automatisme din a ne proiecta “mâinele” senin, frumos, bun, încărcat de iubire şi bucurie, de pace şi interacţiuni armonioase cu toate fiinţele Pământului. Nu avem acest obicei. Avem însă obiceiul de a ne plânge, de a ne văicări, de a fi victime, de a sta deoparte şi a privi “neputincioşi” cum se sfărâmă mâinele, înrobiţi de convingeri impuse, seceraţi de idei împărţitoare şi de teamă, da, acea teamă înfiorător de perfidă.

Şi asta mi-a amintit de un poem scris în urmă cu câţiva ani, în engleză, publicat în volumul “Parentheses” – The unborn child. M-am chinuit mult să-i găsesc muzica, şi chiar dacă încă nu îmi place, dar mi-am pierdut răbdarea şi am renunţat. Nu mă prea ascultă Suno, ăsta, pentru că nici eu nu am binevoit a-i învăţa limba. Neştiind ce să-i cer, pe limba lui, îmi oferă şi el ceva din “baza de date” acumulată. Aceasta este diferenţa pe care eu nu cred că o va putea şterge vreo Inteligenţă Artificială, nici Generală, nici particulară, unless… în afară de situaţia în care se va găsi soluţia integrării fără riscuri şi pierderi, o integrare a computerelor cuantice în corpurile umane. Pentru că nu este vorba doar despre creier şi procese neuronale. Trăirea deplină, dincolo de emoţie, dincolo de cuvinte, este un dar pe care omul îl are, chiar dacă nu este conştient de el. Trăirea deplină este mai mult decât orice computer cuantic.

Omul este deja, el însuşi, omul perfect, omul dintâi, un super computer cuantic. Poate de aceea îşi poate construi imagini oglindite. Mult prea leneş, şi învăţat să fie servit, omul nu vrea să caute în sine, nu vrea să descopere că nu îi sunt necesare plantaţii de cipuri şi computere, sere de producţie a energiei electrice de care au nevoie pentru a funcţiona aceste “creiere artificiale”, sere udate din chiar sângele şi sudoarea noastră.

În nivelurile superioare ale conştiinţei îţi este permis accesul la orice informaţie, ai răspunsul pentru orice întrebare dacă este necesar. Dacă este de folos. Dacă există întrebarea, atunci există şi răspunsul. De ce investim atâţia bani în tehnologie în loc să investim în dezvoltarea omului? De ce încă există foamete şi lipsuri şi războaie absurde când banii primilor 10 miliardari ai lumii ar putea eradica şi foamea, şi setea, şi boala complet?… Nu-i aşa că dacă eliminăm preconcepţii de tipul “aşa a fost lumea creată”, “aşa vrea Dumnezeu”, “aşa e mersul lucrurilor”, descoperim şi adevăratele răspunsuri?

În visul cui trăim noi aşa “blestemaţi”?

Şi dacă ne trezim din visul spoit în jurul cerului, şi dacă ne construim “mâinele” nostru, ce ar fi?

The unborn child

I will not write a poem. 
Unless the poem scribbles itself, 
I stubbornly stand for the prose, 
unleashed from the uncried tears of a child, 
unborn yet ready to exist. 
A child who sees injustice, 
who fails to understand the lies 
unless a story’s on the stage, 
a different one than the reality of life. 

A blossom of a well-remembered beauty, 
a peaceful, joyful goodness, 
a life uncut in sides, 
the unborn child remembers:

I can still see the white and vivid bright sweet colors exploding into things 
- unending births of beauty all around. 
We came upon the thought to name each one of them, 
so they’ll remain. 
Out of a breath or simply out of joy, 
a tree, a stone, a lake would birth. 
The flowers resonated with a smile; 
the leaves with hands; 
the birds with our arms. 
And then, we all decided 
to breathe out a larger thing, 
a thing we could not reach within our arms. 
The sea - we called that beauty breath. 
That sea would shine out all our dreams. 

But something unknown happened 
– a transposition of our world. 
The sea descended and became a round 
compacted world comprising our visions, 
yet transformed, 
degraded into such a foreign frequency 
we could not touch. 

Most of us jumped down to see their alter–being.
Forced to dissect their pure heart into slices 
by strings of unmatched roughness, 
our brothers hoped to rescue their dreams. 

But there they remained, 
unable to return.  
And thus we learned to mourn in our joyful world. 
We missed them, oh, so much! 

In rainbow waves we sent more love 
until we learned that some of them forgot 
the vivid bright sweet colors we used to bring to life. 

Their hearts in greys of unknown sadness, 
the world they named in black and white, 
remembered not our home. 

Thus illness started to build big walls between us all. 
They couldn’t dream without a sore, 
we couldn’t dream their rescue anymore. 
Their dreams created death and pain, 
names we had to learn up here, too, 
in our dying home. 

That’s why I breathe out 
maybe one of the last of my dreams. 
I breathe to dream they’re bringing home that world. 
I breathe for our restoration, 
I breathe for our reunited heart, 
the heart that dreams the beauty they forgot, 
the pure heart, the mother of us all.

This was the story of the unborn child in you, 
in me, 
in all of us 
- the Soul of Life. 
The source of hope and happiness, 
of dreams, a fountain of all things. 
And goodness, 
kindness, 
love 
and beauty 
are there too, 
beyond the words, 
the thoughts, 
beyond control.

Poem by ©Daniela Marin