Suferinţa şi Adevărul

Există oameni care suferă în tăcere. Mulţi oameni îşi ascund suferinţa considerând…

De ce? O explicaţie ar fi pentru că aşa au învăţat – să nu deranjeze, să nu tulbure pe alţii cu problemele lor, nu neapărat ca o manifestare a respectului faţă de ceilalţi, căci din respect ar trebui să fie sinceri măcar cu cei apropiaţi, ci doar pentru că aşa au învăţat că ar trebui să fie şi să se comporte. “Să nu-ţi ştie nimeni suferinţele. Lumea e rea. Vor râde de tine pe la spate, se vor bucura de necazul tău, te vor judeca şi vor considera că asta meriţi. Nimănui n-o să-i pese cu adevărat de tine.” Cuvinte vechi, atitudini din secolul trecut, folclor cu impact în subconştientul colectiv sau vreo înţelepciune eternă a omenirii? Diferă oare în funcţie de zona geografică, de cultură, religie şi tradiţie, de psihicul colectiv, de epoca socială? Denotă starea constant conflictuală şi instinctuală a prezervării binelui personal încă (sau din ce în ce mai) prezentă?

“Lumea e rea” este o certitudine istorică şi eventual eternă? Este obligatoriu să recunoaştem “inamicul” existent undeva, în jur, prezent constant, indiferent de etapa de dezvoltare a societăţii omeneşti deoarece aşa este construit corpul uman? Împărţirea aceasta în bine şi rău, în prieten şi duşman, în pro şi contra, ca şi “lupta pentru supravieţuire” fac parte din substanţa pământului, din palierul frecvenţelor joase ce-l ţin la un loc?

Cum înţeleg aceşti oameni care suferă în tăcere şi nu cer ajutorul, faimosul dicton biblic “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.”? (Matei, 7-7) Da, există o interioară cerere adresată forului superior, adresată acelui Dumnezeu care, însă, “lucrează prin oameni”, nu-i aşa?

A judeca pe alţii a fi răi, a te poziţiona în opoziţie, prin urmare, nu atrage de la sine judecata? “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei, 7-1) Iată primul sfat, întâia înţelepciune cu care se deschide acest capitol 7 al Evangheliei după Matei.

În dexonline.ro prima definiţie a lui a judeca este: “A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.”, cu alte cuvinte a analiza raţional şi a concluziona. Cea de-a doua definiţie, mai populară, este “A-și forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva.”, iar cea de-a treia aduce lumina asupra sensului mai larg în care putem recunoaşte sfatul biblic de mai sus:  “A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra.”

Opiniile sau părerile oamenilor sunt, la bază, nişte idei. Ideile se schimbă, se perindă prin câmpul informaţiilor, prin câmpul mental asociat omenirii în sensul în care devin mai puternice şi implicit mai prezente în societate în funcţie de necesitatea din contextul şi la timpul respectiv. Apoi, aceeaşi idee se poate pierde în uitare. Nu dispare complet, ci doar se îndepărtează în întunericul din care toate ideile apar.

Ideea că a-ţi exprima adevărul te face vulnerabil şi îţi poate aduce suferinţa ori chiar moartea este susţinută de atât de multe şi importante exemple din istoria cunoscută a omenirii. Poate că, uneori, ideea însăşi alege un om, un vehicul prin care să se manifeste, să-şi exprime existenţa. Poate că necesitatea însăşi, ca principiu sau lege a manifestării, pune în mişcare ideea ce urmează impulsul, luminându-se ca o stea în cerul întunecat. Observatorul pământean o descoperă, o numeşte, o aduce în atenţia generală. Iată cum, ideea, steaua luminată, ajunge să facă parte din conştiinţa omenirii.

În opoziţie cu oamenii despre care am pomenit la început, sunt ceilalţi, cei care îşi strigă tare suferinţele, în general pentru a atrage atenţia, pentru a obţine ceva. Cum discernământul, capacitatea de a discerne adevărul de fals este o calitate încă destul de rar întâlnită şi cu cele mai mari şanse de a dispărea complet datorită politicilor moderne practicate şi aplicate prin intermediul mass-media şi, mai recent, AI, mulţi oameni aleg să-i creadă şi să-i susţină pe aceştia care strigă mai tare. Posibil să fie tot un sistem de autoapărare – vor să scape de zgomotul strigătelor, să nu-i mai audă “suferind”. Cel mai elocvent exemplu este cel al cerşetorilor, unii “angajaţi” ai vreunui clan, alţii “debutanţi”, crezând că se pot descurca şi independent, alţii realmente disperaţi să supravieţuiască. Puţini sunt aceia care, acceptându-şi deplin condiţia, se arată lumii fără pancarte, fără strigăte.

Cerşim cu toţii câte ceva, fără măcar să conştientizăm că o facem. Cerşim pentru că nu “deţinem” ceea ce considerăm că avem nevoie. Denumim asta “cerere” sau “rugăciune”, ci nu cerşire. Evităm, astfel, sentimentul de ruşine, de ruşinare faţă de statutul de cerşetor. Cerşetorilor profesionişti nu le este deloc ruşine. Ei nu fac altceva decât să profite de inocenţa şi lipsa de informare a altora. Cerşesc cu voce tare, cu pancarte, cu clipuri, în faţa camerelor de filmat, în faţa oricui. Ce, politicienilor care cerşesc atenţia şi, implicit puterea şi sufletul oamenilor, le este vreo clipă ruşine? (Ar fi ceva extraordinar să apară un politician şi să spună că îi este ruşine pentru ce a făcut sau a zis.) Nu, ruşinea este alocată doar oamenilor pe care vor să îi conducă, de care au nevoie astfel încât să-şi satisfacă “nevoile lor” – nevoia de a fi “regi”, de a controla, nevoia de a fi faimoşi, nevoia de succes, nevoia de avere. Oamenii pe care îi conduc, aceia trebuie să fie timizi, rezervaţi, ruşinaţi mereu pentru că ei greşesc, pentru că sunt incapabili. Ruşinea le este doar lor rezervată.

În cazul omului suferind, cine sau ce îl conduce? Cine este “politicianul” ascuns care îi şopteşte că nu are dreptul sau că trebuie să plătească biruri grele pentru a ieşi din suferinţă? Acel eu sau ego ascuns în spatele draperiilor conştientului? Când tragem draperiile, încetul cu încetul, când punem lumina în scena judecăţii, a raţiunii, când dorim adevărul şi numai adevărul pentru a ne elibera cu adevărat, ce vom descoperi? Ei bine, aici triumfă teama. Teama că ceea ce vom descoperi ne va dărâma “sistemul”, siguranţa, certitudinea, ne va dezvălui “cealaltă” parte, cea pe care am respins-o, am refuzat-o, deşi am văzut-o, totuşi, reflectată în atâtea alte oglinzi în jurul nostru şi, evident, teama de dispariţie. Dispariţia tuturor convingerilor ce ne-au obturat adevărul, dispariţia tuturor stâlpilor (de principii) de care ne-am legat, dispariţia “bârnei” din ochiul personal, ba poate chiar şi dispariţia corpului a cărei suferinţă ne-a determinat să ajungem în clipa aceasta a “judecăţii”.

Cât de grea şi în acelaşi timp eliberatoare este această experienţă nu pot şti decât cei care au trecut prin ea. Majoritatea oamenilor se tem “intuitiv”, pentru că a cunoaşte şi a trăi adevărul nu este neapărat nici comod, nici la modă, şi nicidecum important. Important este să trăieşti “bine”, să “manifeşti” abundenţa, succesul, banii, faima şi ce mai este la modă, nu-i aşa?

Iată, am pornit de la un subiect cunoscut mie, unul real, şi de la o intenţie, şi am ajuns “invadată” de idei aparent fără legătură cu subiectul iniţial.

Intenţia mea era să comunic că această ruşine – ruşine ca nivel al conştiinţei şi plan de manifestare care, conform Hărţii Conştiinţei™ realizată de Dr. David R. Hawkins, se află chiar la baza scării, la valoarea 20 – nu poate sprijini vindecarea. Tot aşa cum negarea adevărului, ascunderea pe sub autohipnotizatoare afirmaţii care exclud recunoaşterea adevărului, nu poate aduce o vindecare reală, profundă. Încrengăturile, ramificaţiile rădăcinilor crescute din prima zi de viaţă în mecanismul conştienţei omului, în dezvoltarea creierului şi a sistemului nervos, felul în care determină modul de a gândi al omului, perspectiva, viziunea sa faţă de viaţă şi faţă de moarte nu se pot transforma/vindeca fără a dori, mai înainte de orice, Adevărul.

După ruşine, urmează acea altă etapă a absenţei Adevărului: învinovăţirea şi, astfel, victimizarea. Care parte se învinovăţeşte că nu a fost “perfectă”? Aceea care se crede dumnezeu? Eul care crede că le ştie sau ar fi trebuit să le ştie pe toate? Cel care judecă şi arată cu degetul în afară, nevâzănd bârna din ochiul său?  

Există în mulţi dintre oamenii care încearcă să crească, să se dezvolte spiritual teama că, iată, dacă s-au îmbolnăvit, dacă nu sunt perfecţi, înseamnă că au greşit, că sunt “păcătoşi”, că îi pedepseşte cineva sau ceva. O boală îţi indică, cel mult, un complex de gânduri, atitudini şi comportamente care îţi împiedică dezvoltarea, mersul, avansarea spre Adevăr. Nu te pedepseşte nimeni. Iar cel care se răsuceşte înăuntrul tău văicărindu-se cât de păcătos este nu e altceva decât ego-ul.

Panaceul universal al Vindecării este Adevărul.

 “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan, 8-32)

Pentru a ieşi din maya, din iluzie, din orice realitate proiectată, visată şi împuternicită de diverse grupuri sau societăţi, este necesar să accesezi acel Har al Duhului, să-l primeşti, să-l recunoşti şi să nu-l mai uiţi. Cred că fiecare om are asemenea momente în viaţă în care “întrezăreşte”, în care respiră, în care trăieşte, măcar şi pentru o clipă Adevărul, numai că, neştiind ce este, pentru că această experienţă este nouă, fiindu-i teamă că va ieşi din “normal”, că-şi va evapora eşafodajele convingerilor care-l ţin “arondat social”, că va rămâne “în aer”, poate că împinge totul deoparte, ori bagă în sertare ascunse, compartimentându-şi astfel evoluţia în funcţie de minte şi de capacitatea sa de a înţelege.

Să se vindece omenirea întreagă de întunericul ce ascunde Adevărul!

Aceasta o doresc azi, 1 Mai 2026!

Daniela Marin