Ingerul si oglinda fermecata

Îngerul şi oglinda fermecată

Am călătorit mult. Trenul în care m-am suit avea un orar ciudat. Cînd mergea ca nebunul, străduindu-se să depăşească viteza luminii, cînd se oprea în mijlocul cine ştie cărei pajişti colorate de gunoaiele trecătorilor de dinaintea mea.

De fapt, nu a fost un singur tren. Sau poate a fost… Îmi aduc aminte că la un moment dat am coborît şi m-am urcat într-altul care mergea într-o altă parte. Şinele se desenau curbat înspre stînga trenului din care coborâsem. Nu-mi aduc aminte ce am făcut în trenul ăla. Ce imagini mi-au trecut prin faţa ochilor. Poate a fost doar un vis. Poate am rămas în trenul meu, am adormit, am visat că am coborât, că m-am urcat în altul… Nu ştiu decît că, atunci cînd am revenit, trenul meu zbura. Traversa aerul pe deasupra unor munţi înalţi, împăduriţi pînă spre crestele albite de zăpadă şi de nori, în timp ce din cîmpurile încărcate de roadele pămîntului numai culoarea rămînea în urmă-mi. Toate culorile şi toate formele de relief, toată vegetaţia pământului se aduna sub ochii mei. Fascinată, cu o bucurie crescândă, şi totuşi cu întrebarea născută din neliniştea necunoscutului, a neobişnuitului, mă simţeam prinsă între dorinţa de a vedea mai departe, de a urma calea, şi dorinţa de a şti, de a înţelege unde mă aflu, înspre ce mă îndrept, ce fel de tren mă cuprinde. Nici o clipă, însă, nu mi-a trecut prin minte să întreb, să mă ridic de pe scaunul meu, să caut alţi pasageri, să caut conductorul trenului…

La un moment dat am început să sesizez că dacă nu mă mai uitam prin geam, ci la geam, vedeam cu totul altceva. Era un alt film ce se derula pe oglinda geamului. Vedeam cum trenul încetinea, simţeam cu o altă parte din mine cum mă bucuram de toate staţiile în care oprea, încercînd să simt, să înţeleg, să-mi cunosc pămînturile, fraţii şi iubiţii, să găsesc rădăcinile fiinţei mele vorbitoare ori reflectarea chipului în vreun lac. Mi se părea că pot trăi atât de multe, în atâtea vise deodată, încât mi-a trecut prin cap să-ncerc să zbor. Să fiu eu zborul, să uit de tren. Întotdeauna mi-am dorit să zbor. Măcar să fiu pilot de avion îmi doream când eram mică. În multe nopţi visam că zburam, că aveam aripi mari şi totuşi foarte uşoare, şi-ntotdeauna simţeam aerul proaspăt, rece, şi totuşi atât de blând. Simţeam mereu o iubire mare, caldă, blândă pentru tot ceea ce se afla sub aripile mele, ori împrejurul meu. De fiecare dată după ce mă trezeam dintr-un asemenea vis, priveam cerul de la etajul patru. Atâta cât era cerul arondat apartamentului în care locuiam, era parte din lumea visului meu, legătura mea cu cerul şi pământul, dintre vis şi realitate. Şi-acum am făcut la fel. Mi-am îndreptat ochii în sus.

De-abia atunci l-am văzut. Îngerul care mă iubea de atit de multă vreme! Îngerul care mă veghease de atâta timp. De câte ori privisem înspre el şi nu-l văzusem niciodată! M-a ruşinat iubirea lui fără de margini, răbdarea lui, imensa bunătate. Până atunci nu îmi dorisem altceva decât să zbor. Aş fi vrut să-i cer iertare. Mă strivea însă prea multa lui iubire. Aşa că, m-am uitat la înger şi i-am spus cu sinceritate:

–           Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc pentru iubirea asta… e prea mult pentru mine. Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi… mi-am dorit doar să zbor, şi să ajung la oglinda fermecată. Să-mi văd şi eu chipul. Crezi că mă poţi zbura până acolo?

Pe-obrazul transparent a curs o lacrimă. A plîns îngerul. Îngerul a plîns!

Apoi, şi-a desfăcut aripile, aşezându-se la picioarele mele astfel să mă pot urca în spatele lui. Şi am zburat, am tot zburat, şi doar din cînd în cînd mă întreba dac-am ajuns, iar eu, mirată, îi răspundeam:”Nu vezi că nu?”.

Am zburat mult, pe oriunde, am zărit multe, am înţeles multe, şi-n tot timpul acesta căldura iubirii lui urca in trupul meu. Simţeam că mă schimbam, simţeam că nu mai sunt aceeaşi. Până-ntr-o zi, când, sătulă de atîta zbor, i-am spus:

–     Poţi să mă laşi aici.Te rog!

•     Bine, dar nu-i nimic aici, nici o oglindă, nici o vrajă, nu e decît un nor. Cum să te las pe-un nor?

•     Am să rămîn aici. M-am plictisit să stau aşa pe aripile tale de iubire. Să tot zburăm. O să-mi compun  aici o lume-a mea dacă nimicul ăsta e al nimănui!

•     Pe Dumnezeu! Tu nu ai voie! Tu nu ai aripi, nu poţi rămîne-aici!

Atunci am ridicat eu braţul drept şi pentru prima oară a văzut că, la subsoară, în secret, ţineam o aripă de-abia crescută. Şi iar a plîns, dragul de el, apoi m-a mîngîiat şi gata, cît am clipit, a dispărut.

Ştiam că ar fi trebuit s-aştept mai mult, să-mi crească aripile toate, că dincolo de norul sfînt pe care îngerul în urmă mă lăsase, n-aveam să pot călca eu prea curînd, aşa că, m-am trezit cîntînd. De-aş fi ştiut-nainte ce voce minunată-aveam!…

Şi tot cîntînd, plîngînd şi iar rîzînd, m-am iar trezit că zborul mi-l luasem, iar lacrimile ce cădeau din ochii-mi plini de fericire se transformau în stele luminoase. Uşor-uşor, o-ntreagă galaxie în urma mea zîmbea strălucitoare.

Cînd am privit din nou-nainte, aproape să mă prăbuşesc era. În faţa mea: oglinda fermecată! Din eu, din ea, albi trandafiri creşteau, şi tot creşteau, cupole sidefii se revărsau în lumea mea. Iar chipul meu era chiar ea.

©Daniela Marin

Am gasit o imagine pe google. Cred ca este vorba despre un personaj creat de o adolescenta cine stie pentru ce alta poveste. Nu stiu daca am voie sa folosesc aceasta imagine, dar este prea frumoasa ca sa nu risc. Thank you, EpicGirl10! Your image matched beautifully with my story.