Anul 2012 – Partea a-III-a

Partea a-III-a

Dar a venit vremea să-mi îndrept atenţia spre anul 2013. Ar trebui să fie un alt paradox. Pe de-o parte un an al armoniei, al stabilităţii, al împlinirilor, pe de altă parte – dar în acelaşi sens,acela întru realizarea armoniei  – alte zguduieli, alte tresăriri, alte presiuni… de parcă încă nu s-a spart coşul. Omul este suficient de comod şi “inerţial”. Dacă încă poate duce povara, interioară şi exterioară, trage resemnat, dar cu speranţă, în acelaşi jug. Poate pentru că nu are cu adevărat iubire şi respect pentru sine, pentru trupul şi pentru sufletul său, pentru energia divină ce este.

Când trăieşte o experienţă eliberatoare, când ajunge să inţeleagă că este chiar altceva decât trupul său, că lumea asta cinematografică ascunde în spatele ecranului fire şi cabluri, începe să înţeleagă şi cum se poate chiar bucura de viaţa sa, chiar dacă atâta vreme cât îşi păstrează corpul, nu va fi chiar liber. Şi nici după ce-şi lasă corpul, nu e chiar liber… şi-atunci, e liber vreodată? Hm! Dar la ce ne trebuie libertatea asta, până la urmă? E complicat să fii liber. Ai atâta responsabilitate, nu mai ai pe cine pune vina, nu mai ai pe cine te baza, nu mai ai repere… trebuie să joci oricum în toate rolurile, să-ţi fii scenarist, regizor, director de imagine, tehnician, inginer de sunet, creator de coloană sonoră….

Asta aşa, ca să mă joc cu ideile. Căci va fi, totuşi, un an al ideilor, al imaginilor, al creaţiei, tot aşa cum fiecare an a fost şi va fi. Ce ne mai proiectăm noi, toţi, pentru următorul film, nu prea avem cum şti, avem doar cum trăi, imagine după imagine, mişcare după mişcare, sentiment după sentiment.

De multe ori, înainte de miezul nopţii dintre ani (cel puţin pe hârtia calendarului), imi stabileam o dorinţă. Poate pentru că aşa era tradiţia. Şi dacă ignorăm tradiţia, s-ar putea să nu mai conteze nici timpul…  În ultimii ani am cam uitat de dorinţe şi mi-a plăcut să intru în noul an într-o stare de bucurie, de iubire, de sărbătoare.  Asta nu înseamnă că am şi reuşit să trăiesc fiecare zi ca pe o sărbătoare, chiar dacă mi-aş fi dorit asta. Cred că n-am avut suficientă voinţă – voia bună şi frumoasă a românului. Indiferent de scenariu, indiferent de încercări, teste, jocuri, cred că avem şansa atingerii acelei seninătăţi sănătoase, acelei bucurii a jucării jocului, chiar dacă foarte în serios, şi totuşi, ştiind că este doar un joc, pe care  îl putem schimba după imaginaţia noastră, după voia noastră. Dacă suntem singuri, aşa cum se joacă copiii singuri şi-şi imaginează tot felul de poveşti, personaje, acţiuni, este probabil mai simplu. Dacă suntem în echipă, ei da, atunci trebuie să ţinem cont si de nevoile şi dorinţele şi imaginaţiile partenerilor de joc, trebuie să cădem la pace unii cu altii şi să ne pese unul de altul, să ne dorim să iasă toată lumea fericită la finalul jocului. Dacă suntem orgolioşi, daca ne dorim să fim şefi de trib, conducători de joc, înseamnă că nu înţelegem încă rolul echipei, rolul întregului. Fără de parteneri de joc, acel joc nu mai poate exista. Aşa că, mulţumind lui Dumnezeu pentru că ne-a dat prieteni, parteneri de joc, şi posibilitatea experientizării acelui joc, ar trebui să fim dispuşi să ne lărgim mintea, să ne mutăm corpul şi în alt plan, din care un cu totul alt unghi de vedere, alt câmp vizual de experienţă ni se deschide.  Taina coabitării, a traiului în comun rămâne totuşi la vedere în cuvintele lui Iisus: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Dar ca să te iubeşti autentic, cred că trebuie să îl iubeşti pe cel perfect din tine, pe cel fără de pată, pe cel mai cel din tine, şi acesta nu poate fi decât Dumnezeu.

Nu trebuie să mai adaug altceva decât bucuria. Să­-l iubesc cu bucurie, în bucurie, să mă bucur că-l iubesc. Dar ce, l-am iubit şi altfel? Sigur că da. Cu teamă, din frică, cu ură, cu critică, judecându-l aspru pentru ceea ce face, pentru reacţiile şi pentru nereacţiile sale… şi nu-i aşa că sunt mulţi oameni care îl iubesc pe Dumnezeu, ori cel puţin aşa afirmă, dar se tem de el, astfel neputându-se dărui iubirii cu totul? Când critici, când nu-ţi convine, te afli intr-un palier al iubirii condiţionate, al iubirii determinate. Atunci eşti prizonierul propriilor nemulţumiri, propriilor percepţii.

Poate de s-ar schimba credinţa în Dumnezeu cu iubirea în Dumnezeu, s-ar face pace între om şi Dumnezeu. Acesta a fost mesajul Fecioarei Maria la Medjugorje. Să se facă pace în omul care îl judecă pe Dumnezeu, cel care se opune chiar şi atunci când se roagă prin biserici, pe la icoane, pe la moaşte. Cere mereu, fără să împărtăşească ceva. Cere împărtăşanie, nu împărtăşeşte. Nu-i dă aproape niciun strop de iubire, de mângâiere, de bucurie, îi cere însă toate astea. Într-adevăr, o fiinţă condiţionată, setată să existe condiţionat, în anumite limite şi parametri. Preseturile astea menţin şi războaiele dintre oameni. Dar toate există pentru că omul nu este în pace cu el însuşi, nu poate încă iubi fără de condiţii. Şi chiar aşa, acel tip de credinţă vehiculată în cuvinte se referă mai degrabă la minte, la gândire,  la limbaj, la realitatea percepţiilor, la fizicalitatea lor, ceea ce este atât de limitat. Credinţa din inimă nu are cuvinte. Dar aceasta este rar întâlnită în lume.

Iubind pe Dumnezeu cu toată inima şi cu toată mintea, bucurându-mă de această iubire, iubind iubirea, fiind iubirea, fiind bucuria, poate că nu mă voi mai pierde prin lume, nu voi mai reacţiona, ci voi doar acţiona din voinţa de a fi, din voinţa de a exprima iubirea şi de a o împărtăşi cu semenii mei, oamenii.

Şi de se vor aduna şi alţii în această dorinţă, cu acest ţel, echipa va străluci, NOI vom fi, iar jocul va fi foarte, foarte frumos!