Baba Dochia din noi

Chiar nu înţeleg de ce este aşa de greu de înţeles (sau măcar de imaginat) existenţa lumilor paralele! Dacă ne uităm numai la oamenii din apropierea noastră, observăm cu uşurinţă că fiecare are, de fapt, lumea lui. Că priveşte viaţa prin ochii lui sau ai ei.

Dacă ne uităm la o celulă, observăm că fiecare are o membrană, are un nucleu sau un sistem nervos subtil după care există şi funcţionează. Chiar şi cele fără de nucleu. Ei, da, e adevărat, celula nu există ruptă de un mediu propice. Dar se poate adapta pentru a supravieţui. Şi după cum am observat, tot ceea ce există tinde să se păstreze în existenţă. Se agaţă de această existenţă, are nevoie de o realitate pentru a-şi proba însăşi existenţa sa. Existenţa este sensul existenţei. E firesc să ne păstrăm sensul. Aşa că, celula se poate reproduce sau se poate sublima. Oricum ar fi, se transmite mai departe. Nimic nu se pierde, totul se transformă. În starea de sublimare se atinge nemurirea. Va rămâne doar informaţia şi universul de cunoştinţe pe care respectiva celulă sau respectivul om le-au conţinut, nu şi forma sau cauzalitatea impusă formei.

Evident, manifestarea presupune racordare, conectare, conexiune. Este necesar să avem şi nişte legături, zone comune, puncte de intersecţie şi legătură, că altfel nu am forma o reţea. Şi dacă nu ar fi reţea, nu s-ar putea păstra în manifestare. Cuvintele şi definiţiile, în cea mai mare parte a lor, ne leagă de mintea colectivă. De programul principal, de bios. Dar este atât de simplu de înţeles că, pe lângă normele respectate, fiecare om îşi are biblioteca sa de cuvinte, de idei, de gânduri, de aspiraţii, de vise!

Visele ne poartă într-o altă lume, chiar şi atunci când ne apar lucruri cunoscute, aşa spus reale, dar felul în care le vedem sau în care sunt conectate nu mai respectă nici liniaritatea, axa spaţiu-timp şi nici limitele paradigmatice ale lumii. Visul este cel mai bun exemplu pentru a înţelege nu doar calitatea virtuală a realităţii generale, ci chiar şi posibilităţile de călătorie în alte lumi, în alte universuri, adică, însăşi existenţa lor. Dacă activitatea cerebrală intră în domeniul frecvenţelor tetha, visezi liniştit orice. Eşti în stare de transă, te poţi sugestiona, îţi poţi astfel impune o altă realitate, un alt film in care să joci un alt fel de personaj. Dacă, însă, intri în stare alfa, eşti extrem de atent şi calm, în acelaşi timp foarte concentrat, gata să acţionezi coerent pentru orice situaţie, în cel mai potrivit mod, cu minimum de efort. Frecvenţele acestea cuprinse între 8 şi 12 Hz permit şi altor porţiuni din creier să funcţioneze, nu doar celor elementare, acelea super uzate, procentele de până la 10 de care se foloseşte oricine.

Lumile prin care poţi călători sunt deschise ţie datorită codului tău, datorită amprentei unice vibraţionale ce eşti. Natura magnetismului intrinsec face restul. Te poartă cu uşurinţă oriunde mai există “cineva” ca tine, oriunde de poţi întâlni cu tine. Chiar şi dacă acest “tine” este doar o etapă şi o experienţă pe care ai trăit-o o singură dată, pentru o oră, să spunem.

Întâlnirea aceasta este o adunare, o întregire. Odată ce ţi-ai adunat şi potenţialul din universul frecvenţei respective, poţi merge mai departe, poţi să visezi alt vis, să trăieşti altă realitate. Important este să te „re-cunoşti”. În fiecare palier de frecvenţe, în fiecare dintre cele şapte ceruri ale manifestării, eşti. Să te întâlneşti cu tine şi să te aduni ţie. Şi-aşa ne apar oameni în viaţa noastră care ne reflectă un aspect pe care, altfel, nu l-am fi putut conştientiza sau recunoaşte, deci nu ni l-am fi putut aduna. De cele mai multe ori nu ne convine şi avem tendinţa de a respinge acele aspecte “negative”, care nu convin ego-ului nostru învăţat că trebuie să fie frumos, deştept , tânăr, bogat, sănătos… şi devreme acasă! Acele aspecte sunt negative pentru că aşa am învăţat că sunt. Am învăţăt ceea e bine şi ceea ce e rău. Am gustat fructele copacului cunoştinţei binelui şi răului în egală măsură. Aşa, şi? Mai departe?…

Fie că te aduni la marginea mării, ori la marginea cerului, ideea este să mergi în continuare, pentru că nimic nu se sfârşeşte de tot. Totul există atâta vreme cât există conştiinţă, suflet, energie şi sursa tuturor acestora.  Ideea este  să nu te opreşti după ce te-ai adunat cu fragmentele tale, cu reflectările tale, ci să mergi în continuare, să curgi.

Într-un fel, ne adunăm, în altul, ne dezbrăcăm precum Baba Dochia. Ajungem nuzi şi puri la întâlnirea cu esenţa, cu sursa. Ajungem gheaţă, ne transformăm în piatră după ce ne-am păcălit cu cele 12 zile, luni, zodii, etape, arhetipuri. Dar atunci, sursa este o piatră?… Un bolovan în care stau închise gheaţa fricii şi a răutăţii, absenţa iubirii?… Poate că parcurgând cu răutatea babei sau cu frica fetei de împărat drumul celor 12 arhetipuri vom ajunge, într-adevăr, o piatră. Baba Dochia nu a fost doar rea şi sadică şi parşivă şi mincinoasă atunci când şi-a trimis nora la râu să albească un ghem de lână neagră. A fost şi foarte sigură că ea conduce totul, că poate veni de hac iubirii autentice. Curiozitatea a pierdut-o! Căci, dacă nu ar fi mers să se convingă de venirea primăverii, de renaştere, de existenţa Mărţişorului (sau a Mântuitorului) care oferise tinerei o floare roşie pentru a duce la îndeplinire sarcina imposibilă ce-i fusese dată de soacră, Dochia n-ar fi îngheţat, nu şi-ar fi pierdut lumina şi focul vieţii şi nu s-ar fi transformat în piatră.

Acei cercetători într-ale ştiinţelor, oameni care au căutat să înţeleagă natura şi felul în care funcţionează ea, care au recunoscut existenţa unei puteri peste puterea de înţelegere şi judecată a minţii umane, acei oameni de ştiinţă care au recunoscut pe Dumnezeu sau Prezenţa sau Inefabilul, nu s-au transformat în pietre. Au rămas, şi dăinuie şi azi. Şi-au canalizat iubirea şi pasiunea spre înţelegerea lucrurilor ajungând la un moment dat acolo unde înţelegerea nu poate fi decât înlocuită cu revelaţia.

Dar sunt multe Babe Dochia nu doar printre oamenii de ştiinţă, ci chiar printre ducătorii la biserici şi temple. Lumina divină nu e de vânzare şi nici nu se dă la troc. Nu te poţi duce plin de răutăţi, să ceri o altă răutate şi să crezi că pe tine Dumnezeu te va salva, că doar l-ai plătit, că te va aprecia mai mult decât pe cel care nu se duce şi nu face ritualurile specifice. Orice religie, oricare fel de biserică este o depărtare de Dumnezeu cel Viu şi Adevărat atâta vreme cât omul care vizitează acea clădire dedicată Luminii şi Adevărului este gol pe dinăuntru, orbit de răutate şi trufie în inima lui. Dacă, mai înainte de toate, Biserica lui Dumnezeu nu se află în inima lui, omul nu poate decât să spere că prin pietrele asemenea lui, statui, obiecte, icoane se va vedea cândva cu adevărat: praf, materie, frecvenţe joase, vibraţie cât să ţină piatra la un loc.

Şi-ntr-o parte şi în alta putem observa aceleaşi babe. Deci nu este vorba despre o tabără mai bună decât cealaltă. Este vorba despre adevărul spiritual, care este acelaşi, indiferent de calea pe care o parcurgem până la el. Războiul dintre categorii şi produse sociale şi mentaţii aiuritoare, paradigme fără legătură cu viaţa, filozofii fără de aplicaţii practice, gândul de dragul gândului, departe de Iubire – care nu este nici sentiment, nici emoţie, nici senzaţie – conduce lumea şi este întreţinut de astfel de poveşti şi scenarii. Pacea nu poate fi atinsă decât atunci când toate aceste categorii sunt acceptate, a lor existenţă este acceptată, iar dacă există înseamnă că au un rost. Apoi, mergem mai departe. Categoriile şi cuvintele nu pot fi Adevărul. Dacă am pornit în căutarea Adevărului, vom şti cât să zăbovim şi când să plecăm mai departe. Şi poate vom ajunge să cunoaştem Cuvântul care mai intâi a fost la Dumnezeu. Ce-a fost după…

Mă miram deunăzi  de lipsa de conexiune între lucruri, între concepte şi ştiinţe şi viaţă. Ce să mai zic de separarea ştiinţei de spiritualitate!… De fapt, le separăm pe amândouă de viaţa însăşi. Ştiinţa este definită ca o cercetare care poate observa şi demonstra acele fenomene şi evenimente ale lumii fizice care se pot reproduce, care se pot repeta. Dar, există lume fizică fără de lume spirituală? Există lume spirituală fără de corp fizic în contextul acestei realităţi?

Dacă adormim profund, mai suntem în lumea asta fizică? Dacă ni se face o anestezie parţială, mai simţim durere acolo unde taie bisturiul? Procesarea cerebrală “vinovată” de receptarea impulsurilor transmise de analizatorii simţurilor fizice intră in vacanţă datorită nu doar substanţei, a combinaţiei chimice care întrerupe temporar sinapsele neuronale, dar şi datorită zonei în care vor acţiona aceste substanţe. Aceasta înseamnă că harta creierului, locurile unde trebuie acţionat astfel încât un corp să nu mai simtă durerea sunt cunoscute cel puţin de toţi doctorii anestezişti. Aşa cum probabil cunosc şi medicii israelieni care au reuşit să salveze multe femei de la clasicele intervenţii chirurgicale pentru extirparea chisturilor overiene şi a fibroamelor uterine. Totul se întâmplă la nivelul energiei nucleare din creierul pacientei. Se “şterge” programul, dispare fibromul! În câteva ore! Şi asta este ştiinţă! Şi multă tehnologie!

Ok, se poate să se ajungă la acelaşi rezultat şi fără tehnologie. Fără radiaţie nucleară, fără deşeuri toxice, fără atâţia bani. E-adevărat, însă, că pentru asta, omul trebuie să muncească mult cu el însuşi, să desfacă toate programele şi tiparele incluse în mintea sa. Pentru a ajunge la acea cunoaştere spirituală care să-i dezvăluie tehnologia intrinsecă, acea senzaţională ştiinţă-artă-tehnologie-inteligenţă a  corpului uman, trebuie nu doar să vrea, trebuie să nu vrea „alt-ceva! Iar omul, oh… omul! Omul este comod, leneş, este obişnuit să i se dea, să i se facă, şi, mai ales, să ştie că există un alt om mai tare şi mai deştept decât el care este responsabil. Şi dacă nu e om, atunci e un Dumnezeu sau Natura.

Mentalitatea piramidală (cu baza pătrat! Adică bine echilibrată, adică stabilă, adică extrem de greu de schimbat!) o moşteneşte, o respiră din spaţiul sau câmpul morfogenetic în care s-a dezvoltat. Adică pare ceva atât de natural! Precum aerul! E firesc să gândeşti aşa! Dacă nu gândeşti aşa, eşti în afara normei, adică a lumii, adică ieşi afară, că tu ne încurci!

Spiritualitatea este şi ea, la fel, împinsă în afară, ca un fel de rudă săracă, de care se ruşinează oamenii de ştiinţă. O absurditate, bineînţeles, căci dacă ar curăţa amprentele şi etichetele asociate acestui cuvânt, dacă ar proceda, cu alte cuvinte, la un experiment ştiinţific, luând cuvântul “spiritual” sau “spiritualitate” la verificări, ar constata că nu este cu nimic mai prejos decât cuvinte precum univers, energie, lege, mecanism, metodă, tehnică, forţe, compunerea forţelor… Sunt, însă, câteva haine în care a fost îmbrăcată “Baba Dochia a spiritualităţii”, nişte haine “la modă” care, din nefericire o dezavantajează complet.

Intelectul vrea să ştie, este curios şi este masculin ca principiu. Inima, sentimentul vrea să se exprime, să se experientizeze pe sine şi este feminină ca principiu. Dacă le menţinem separate, dacă una gândim şi alta simţim, nu vom trăi revelaţia Adevărului, vom alerga în continuare după Iubire, fără posibilitatea de a o recunoaşte. Căci iubirea poate fi doar “re-cunoscută” şi activată în trup doar atunci când cele două chei sau cele două două diamante vibrează în aceeaşi frecvenţă. De-abia de-atunci încolo se poate manifesta şi totala înţelepciune, puterea reală a omului, la baza fiinţei sale. Şi dacă toate aceste trei diamante strălucesc în aceeaşi frecvenţă, atunci… atunci se face Lumină! Şi toate lumile se luminează. Şi toate planurile se transformă din opace în cristaline, din închise  în fără de bariere, din separate în unite. Şi-n orice punct, vei “re-găsi” totul. Mai puţin pe Baba Dochia sau orice alt basm sau legendă sau tipar sau arhetip sau inception sau perception. Astea rămân în creier! :)

©Daniela Marin

P.S. 20.03.2026 – Azi am hotărât să repun acest articol în modul public.

Am publicat textul de mai sus în volumul 2 al seriei NOI în secolul XXI, pe care îl puteţi găsi în site-ul editurii Cartea Daath, accesând link-ul inclus în titlu sau în imaginea cărţii.