SCRISOARE POPORULUI MEU

“Asta-i ţara” spun unii. “Aşa nu se mai poate”, “până când?” spun alţii. “Să facem… să dregem!”, “Dacă nu noi, cine?”, “Să ne adunăm, să protestăm!”
Încep capetele să fiarbă, coastele se-aprind şi toţi sar în aer, ca un popor de floricele de porumb.
Aşa. Şi?
Aţi schimbat ceva?
“Sigur!” Îmi veţi răspunde, iritaţi de obraznica mea întrebare. “L-am dat jos pe cutare, l-am demascat pe cutare! ”
Aşa. Şi?
Cu asta ce-aţi rezolvat?
Voi chiar credeţi că aţi rezolvat ceva?
Uitaţi-vă în jur! De când rezolvaţi voi câte ceva, totul e un gard spoit! De când ştiţi voi cel mai bine ce îi trebuie ţării asteia, copacii cad, animalele nu mai sunt binevenite pe pământul pe care Dumnezeu le-a pus libere, trebuiesc înfiate! Dar copiii orfani zac prin străini, pe ei nu-i înfiază nimeni! A ajuns ciudat să nu te cerţi pe stradă sau în autobuz; ne temem de…