By Visezi să construieşti o casă, să decorezi o cameră, să-ţi compui o ţinută deosebită pentru un eveniment special, visezi… orice… Visezi să pictezi un tablou care să-ţi exteriorizeze starea sau ideea sau mesajul pe care îl trăieşti… în fiinţa ta. Visezi să vezi cu ochii fizici ceva ce ai văzut în mintea ta. Nu, nu în minte ai văzut toate astea, ci într-un spaţiu nedefinit, nemărginit, ireal. Irealul acela conţine absolut orice element necesar realizării perfecte a visului tău. Acolo nu-ţi lipseşte nimic, nici pânza, nici culorile, nici măcar tehnica sau ştiinţa realizării tabloului perfect pe care îl vezi cu alţi ochi, poate cu ochii din spatele ochilor tăi fizici. Şi parcă nici n-apuci să vrei ceva, să ai nevoie de ceva, că se şi manifestă, apare din neunde cea mai subtilă nuanţă necesară întregirii ideii tale. Acolo totul este posibil.
Deschizi ochii cu dorinţa de-a pune imediat totul pe pânza… care pânză? In faţa ta nu se află nicio pânză, niciun tablou, nici măcar o pensulă. Atunci încep frământările, întrebările, atunci ieşi din perfecţiunea visului. În lumea ochilor deschişi fiecare element are un preţ. În lumea aceasta trebuie să alegi între pânze mai scumpe sau mai ieftine, culori mai bune şi mai scumpe sau mai ieftine… În lumea aceasta nu ai luminile care să inunde scena ori care să atragă atenţia spectatorului doar într-un punct. Aici trebuie să începi a face… compromisurile necesare aducerii în realitate a ideii tale. Cu ce avem, nu cu ce am visat punem în scena lumii sau a teatrului o parte din perfecţiunea din vis. Un spectacol este un tablou. Numai că actorii nu pot fi culorile pe care să le combini după inspiraţia şi visul tău. Viaţa unei culori nu este viaţa unui om, chiar dacă îţi strigă şi ea, uneori, precum omul: “nu mă potrivesc cu ideea ta. nu vreau să fiu cum mă vezi tu!” încăpăţânându-se să arate altfel decât o vezi îl lumea visului tău. Şi nici spaţiul sau pânza nu se aseamănă cu marea, ireala scenă în care-ţi trăieşti tabloul într-o armonie desăvârşită.
Un spectacol nu depinde numai de om, şi nici nu depinde în mod exclusiv de mijloacele necesare realizării sale. Există ceva, o taină, o stare care transcende materialitatea acestor instrumente, la fel cum muzica transcende limitele instrumentelor muzicale. Există o trăire care învăluie totul de-acolo, de sus, din irealul din care s-a făcut real. Există o viaţă, o fiire a spectacolului pe care toţi, creatori, interpreţi, dirijori, regizori, tehnicieni şi spectatori o trăiesc dincolo de conştient. O respiră, o absorb, se lasă cântaţi sau încântaţi de armonia sa. Sunt racordaţi la acest univers în sine, născut dintr-o idee, născut pentru că era nevoie să se nască.
Cam asta gândesc acum, lucrând să aduc în materie un vis visat la început în doi. Să îmi asum întreaga visare, aşa, dintr-odată, mi se pare cel mai greu lucru. Ba chiar imposibil. Să ignor partea adusă în visul acesta de celălalt autor, de asemenea, mi-e greu. Mi se pare cumva ca şi cum aş fi rămas singură cu un nou-născut în braţe. “Creşte-l tu! Eu nu-l mai vreau!” Dar când promit ceva, eu îmi respect promisiunea. Mai ales când o fac Marelui Creator, căci el ne dăruieşte visele şi el ne ajută să le aducem aici, pe Pământ. Aşa că trebuie să-mi asum creşterea acestui “copil” şi să-l îmbrac nu doar pe jumătate, ci pe de-a-ntregul. Şi-atunci e necesar să mă întorc în visul în care s-a ivit. Ca o călătorie din viitor în trecut, prezentul continuă să îmi arate că el, copilul, n-are nicio vină. C-aşa-i era lui menit, de fapt. Şi dacă nu l-am abandonat, atunci trebuie să-l iubesc. Pe de-a-ntregul.
Aşa că “Mes”, dragule, poate că nu vei avea hainele scumpe sau luminile potrivite, nu vei avea efectele speciale sau luxul dorit, dar vei avea iubirea şi căldura sufletelor care te-au adoptat necondiţionat şi care, direct si indirect te-ajută să creşti. Sper că oamenii aceştia care te-au sprijinit să poţi ieşi din laboratorul Teatrului Spiritual se vor bucura să te vadă.
“Vino şi îmbrăţişează-mă! Te iubesc! Te-am iubit întotdeauna! Şi-acum… acum nu mă mai tem.” îi spune Eva Domnului L.
Ce liberi am fi dac-am iubi! ca să-l parafrazez pe Gyuri şi-al său cântec “Ce liberi am fi!” Şi ca să-l citez: “Dacă am şti că răul e doar frica născută-n mintea omului, am da frâu liber curajului. Dacă am şti că binele e pacea, i-am spune minţii-n loc să stea când glăsuieşte inima!”
Worlds of Words 