Gânduri despre gânduri

Timiditatea, verişoară cu ruşinea, este şi ea o manifestare a fricii. Frica de a nu greşi, de a nu supăra părinţii, profesorii, bunicii, ba chiar şi prietenii foarte buni,  toate acele persoane cu autoritate, adică faţă de care ne aflăm într-un raport de dependenţă. (Tot felul de feluri de dependenţe, de la cele materiale la cele emoţionale, ne locuiesc discret.) Părerea acestor persoane pe care le investim cu autoritate şi aprecierea lor contează foarte mult, ba chiar cel mai mult. Uităm că toate acele standarde impregnate în mintea noastră, învăţate şi deprinse încă din copilărie sunt primele bariere de testare. Ştim că ar fi trebuit să fi fost altfel decât a fost datorită acestor standarde cuibărite în mintea noastră. Altfel, nu am avea cum să ştim că ar fi trebuit să fi fost…

Frica de a nu pierde iubirea acelora, de a nu ne face de râs, de a nu fi batjocoriţi sau, ca să folosesc un termen englezesc şi, din nefericire, la modă, bullied, frica de a nu fi înţeleşi corect, aşa cum considerăm noi “corect”, frica de a fi prea puţin în comparaţie cu, frica de a … de a fi într-o lume pe care încercăm s-o înţelegem şi să trăim în ea.

Şi toate astea există datorită dorinţei de a fi fericiţi, premianţi, frumoşi, talentaţi, deştepţi, de succes, de a ne fi bine. Orice copil îşi doreşte să-i fie împlinite dorinţele, chiar şi cele care i-ar putea produce mai puţin bine. Neavând un discernământ autentic, mintea copilului vrea ceea ce vede, aude, atinge ,gustă, miroase. Se-ntâmplă să-şi dorească şi ce visează, iar visul nu pare a avea legătură cu realitatea perceptuală şi concretă din jurul său. Poate că lumea aceea a viselor are legătură cu sufletul. Sau cu libertatea. Cu acea conştiinţă pură, inocentă. Şi care, aşa cum spune Dr. David R. Hawkins, “nu moare niciodată, indiferent cât trăim.” (Vindecare şi recuperare)

Nu ne trebuie tehnici de vorbire în public, tehnici de manipulare, de convingere a publicului, ci ne trebuie sinceritate. Şi credinţă în ceea ce spunem sau facem. Dacă acel lucru este şi pro-viaţă, atunci s-ar putea să convingă auditoriul mai degrabă decât gesturile învăţate, accentele vocale sau repetiţiile intenţionate. Când dai tot ceea ce poţi, în acel moment, aceea este realitatea, acela este adevărul acelui moment. Adevăraţii oponenţi, care nu ne permit să fim autentici, se află în noi înşine. Cu ei avem a ne lupta, nu cu alte persoane. Ne putem lupta o viaţă întreagă doar cu noi înşine, cu toate acele limite şi standarde şi credinţe şi principii şi aşteptări şi dorinţe…  ca să ajungem la finalul ei şi să aflăm că… ne-am fi putut bucura de viaţă.

Şi toate astea sunt doar gânduri. Sunt ca norii. Nici măcar nu sunt munţi. Dar pot deveni.

Aceşti adversari se construiesc din copilărie. Şi tot în copilărie pot fi educaţi. Când înveţi că trebuie să te lupţi să faci mai bine, că trebuie să câştigi, să faci faţă competiţiei… e greu să mai poţi învăţa despre compasiune, pace, cooperare, iubire, dar mai ales despre autenticitate. Să dai tot ce poţi  într-un concurs, de pildă, nu ca să-l învingi pe alt participant, ci ca să te respecţi pe tine şi să-ţi onorezi valoarea ta, nu ca să fii ca altul sau mai bun decât altul, ci să fii tu şi cea mai bună versiune a ta în acel moment… Adevăratul respect şi adevărata apreciere de sine nu înseamnă orgoliu şi nici mândrie. Nu sunt însoţite nici de infatuare, nici de dorinţa de a dovedi. Pentru că nu e nimic de dovedit nimănui atunci când trăieşti adevărul, când eşti întreg şi nu scindat între o imagine proiectată în lume şi fiinţa din tine. Când respectul faţă de regulile de bun simţ nu este unul impus, ci acceptat ca parte firească a convieţuirii, acela se manifestă în toate domeniile vieţii. Pe planeta asta convieţuim peste 7 miliarde. Vieţuim împreună, într-un spaţiu comun. Dacă alegem să-l murdărim pentru că aşa avem noi chef, să-l transformăm într-un haos, pentru că nouă aşa ne place, e clar că nu am înţeles cum devine treaba cu starea lumii. Sau care este rostul individului. Poate pentru că ne încredem mai degrabă în zicătura aia “cu o floare nu se face primăvară”. Dar cu două flori, se face?

Dar cu mai multe crengi înflorite?infloriri

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.