19 octombrie

Cu patru ani în urmă, la ora aceasta, 19:25, ardeam dintr-o credinţă. Cu o claritate neobişnuită, trecând din camera luminilor în cea a sunetului – foarte important în această piesă, eram şi extrem de calmă, ultra atentă şi extrem de… nu ştiu nici în ziua de azi să dau un nume acelei stări. Nu era entuziasm, era credinţă. Credinţa în text, în spectacol, în sensul existenţei sale pe care… încă nu-l cunoşteam.

“Primele două tablouri au fost terminate în câteva zile, dar când am început să scriu la cel de-al treilea, imaginea mea despre acest spectacol a început să se schimbe. Curgeau situaţiile în cuvinte şi nu se mai opreau. Am tot tăiat din acest tablou care, de fapt, ar putea fi o piesă de teatru în sine. Chiar şi aşa, poate e prea lung, poate e prea dens, poate… de unde să ştiu eu cum va fi receptat? Şi ce? Există doar o singură părere? …”

Textul iniţial era mult mai lung decât textul care s-a jucat pe scena Palatului Copiilor pentru prima oară, în 19 octombrie 2015. Lucrul acesta cu prima variantă a textului e binecunoscut celor care scriu. Editarea, tăierea în carnea vie a frazelor (care, pentru autor au o valoare, dar pentru public nu ar fi decât o deviere a atenţiei de la esenţa sau mesajul pe care autorul îl doreşte exprimat) este o operaţie care poate dura şi de zece ori mai mult decât scrierea primului draft. Dar nu am avut prea mult timp la dispoziţie pentru editare pentru că spectacolul se grăbea să se nască. După câteva luni de zbatere, din mai şi până în octombrie 2015, s-a urcat şi pe scenă. Cum, prin ce travaliu a şi am trecut, e inutil a fi povestit.

Cu o săptămână înaintea premierei, când încă nu se ştia textul integral, fix în 12 octombrie 2015 publicam un articol în acest blog, din care am dat şi citatul de mai sus. Credinţa despre care pomeneam la începutul articolului evaporase orice teamă. Teama nu mai avea niciun loc.

“Mă străduiesc de ceva timp să las să se desfăşoare naturalul, să descopăr spaţiul artistului, să fac loc pentru o asemenea revelaţie.  Cât de încorsetaţi suntem de toate principiile sociale şi profesionale şi cât de greu ne vine să avem curajul de-a lăsa artistul interior, intrinsec creator, să fie, să se arate, să se exprime!  Ne-am obişnuit să ni se spună ce să facem, să fim executanţi. Ne temem de ridicol sau de eşec pierzându-ne vremea cu frica. Ne temem că nu va fi nimeni să ne valideze… asta e o expresie modernă, la modă, tot aşa cum sunt multe alte mode care nu fac altceva decât să devieze omul din drumul său către adevăr.

Da, ştiu, oamenii nu-şi doresc neapărat adevărul gol, ci unul mai plin, mai împopoţonat, unul care să dea bine. Cred că odată cu vârsta, mi s-a accentuat nevoia de claritate, de rostire clară şi asumată, de-aceea nu mă feresc să spun adevărurile exact aşa cum îmi vin în clipa în care nu-şi mai găsesc locul înăuntru, când se vor “în afară”. Altfel nu le rostesc. Le tac. “

(Întregul articol aici:

https://worlds-of-words.com/2015/10/12/din-jurnalul-lui-4-x-4-personaje/ )

Nu m-am putut bucura de acest spectacol decât după vreo şase sau şapte reprezentaţii, nu mai ştiu exact, poate chiar mai multe, dar ştiu că eram la Râmnicu Vâlcea, la “Teatrul Anton Pann” când am realizat că eu nu trăisem bucuria pentru mine, ci doar pentru echipă. Încă nu mă bucurasem pentru că reuşisem să împlinesc sau să duc la îndeplinire ceea ce “mi se dăduse” a îndeplini.

O parte din opiniile publicului foarte încântat, le-am postat în blogul Teatrul Spiritual (https://teatrulspiritual.wordpress.com/4-x-4-personaje/)

A călătorit spectacolul acesta chiar şi dincolo de Oceanul Atlantic, în Canada. A avut un destin, cum se spune, deci e clar că trebuia să existe.  

Nu-mi dau seama de ce mi-am amintit azi de acest eveniment deosebit, nu doar pentru mine. Poate pentru că am pornit să închid porţile acestui proiect. Nu trăiesc nicio stare de melancolie sau mai ştiu eu ce. Mă simt, mai degrabă, ca un istoric sau ca un statistician care înşiră nişte date.

Tot căutând prin blog şi prin amintiri am depăşit ora 20. Dacă mai scriu puţin, ajung la finalul premierei. Dar acum nu mai alerg dintr-o încăpere în alta, nu mai am ce nasturi să rup în uşa cabinei de sunet. Aşa am ajuns pe scenă, la chemarea actorilor, cu cămaşa fără doi nasturi. S-o fi observat, nu s-o fi observat…

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.