Ca în cer #Jurnalul întâmplător

Chemat dintr-o anonimă veneţie

oboiul aduna cântul

picurat

al sufletului

obosit.

Poetul cânta:

“Închipuie-ţi, hai, că aş fi murit

chiar ieri sau chiar azi sau chiar acum”

Duminică, 21 iunie

Vorbeam azi cu o prietenă, medic, despre descoperirea de aseară. Explicându-i ce am experimentat în meditaţie, mi-a confirmat că celulele canceroase “pierd programul”, apoptoza (moartea celulară programată – https://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte_celular%C4%83) nu se mai petrece. Uită că dacă se nasc, trebuie să şi moară! Cu alte cuvinte, celulele canceroase vor nemurirea. Renegând ciclul natural al vieţii, aceste celule sfidează regulile şi programele, dorindu-şi supremaţia.  Se vor din ce în ce mai puternice, mai mari şi, mai ales, imortale. Refuză să se supună planului natural. Se vor a fi dumnezeu.

Şi nu acesta este visul dosit în subconştientul omului? Nu-şi doresc corpul şi persoana să nu se întâlnească niciodată cu moartea, cu dispariţia, cu ruperea din programul în care se pot bucura de toate plăcerile acestei lumi?

Ca-n-cer… ca-n cer… ca în cer. Aceasta a fost descoperirea de-aseară. Informaţia din spatele cuvântului deschizându-se atât de simplu, deodată cu acel câmp de înţelepciune care a dezvăluit şi mai multe despre această grea încercare a sufletului. Pentru că este o încercare a sufletului, şi-apoi  a corpului.  Asta explică şi vindecările miraculoase care, de regulă, se întâmplă atunci când omul renunţă dintr-o profundă acceptare, nu din incapacitate, nu din resemnare, când renunţă să mai fie deştept, încredinţându-se complet acelei puteri supreme denumite generic dumnezeu. Când renunţă la toate obligaţiile şi responsabilităţile pe care persoana sa şi le-a asumat în jocul lumii alegând, în schimb, să-şi afle sufletul şi adevărul. Deşi… Dacă acceptăm că şi data morţii e înscrisă încă de la naştere… Îmi spunea Irina, care mi-a fost ca o soră mai mare, chiar cu o săptămână înainte de-a se desprinde din această existenţă, că moartea e prestabilită ca perioadă, luna şi anul, nu neapărat şi ziua.

Aeroportul spre cer

Înşirate

la rând

ca episoadele unui serial

suflete semănate prin lume

culoare libere

să zboare

eliberate

aşteaptă

înşirate

sufletele

care nu-şi vorbesc.

 

Totul este perfect aşa cum este, spun toţi înţelepţii. Totul este milimetric poziţionat în planul arhitecturii fiecărei experienţe-existenţe. Acum trăieşti extazul, în clipa următoare poţi cunoaşte iadul desprinderii, ori pe cel al izolării, un întuneric ce se-mpotriveşte iubirii.

Marele salt al eliberării din lumea durerii şi a suferinţei de care, culmea, ne ataşăm cu pasiune, este, în fapt, o recunoaştere. O recunoaştere a capacitătilor sufletului de a fi student în academia asta înfiorător de grea a Pământului. În fiecare clasă sufletul trebuie să-şi dovedească iubirea necontenit, să domine un trup construit pentru a supra-vieţui, vieţuirea nefiindu-i suficientă. Aici e infinit mai greu. Infinit.

Cât de pregătiţi putem fi pentru suferinţa şi moartea celor dragi? În urmă cu 30 de ani, depăşind toate aşteptările medicilor, după aproape patru ani de suferinţă într-un trup sfârtecat de cancer, se elibera sufletul mamei mele. Anul acesta, în mai, după puţin mai mult de o lună de când a aflat că avea o tumoră, s-a eliberat sufletul prietenei mele. Irina a apărut într-o perioadă extrem de grea a vieţii mele. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată, apare câte cineva, vreun suflet cunoscut din alte timpuri, să ne ajute să trecem prin văile suferinţei.

Tot prin mai, n-aş putea spune exact când, cancerul a invadat şi corpul lui Daisy, partenera mea de viaţă din ultimii ani, câinele atât de empat încât nu era nevoie să audă vreun sunet ca să vină imediat lângă mine, să-mi fie aproape, să-mi amintească de viaţă.

O altă prietenă trece prin experienţa cancerului. Şi o alta. Mă rog pentru fiecare, să fie spre binele lor suprem. Ce bine o face suferinţa asta… îmi vine să mă revolt. Din nou.

Am urmat sfatul unei doamne, medic la Centrul de transfuzie sanguină, cu care am purtat o conversaţie specială săptămâna trecută. Specială este, cu siguranţă, şi această doamnă, căreia îi mulţumesc din nou. De-aceea scriu toate astea, deşi renunţasem să mai “documentez” secvenţele experienţei mele. Cui i-ar păsa? Dar, cine ştie, poate o va ajuta pe Daisy. “De ce credeţi că tumora i-a apărut în gât?” m-a întrebat doamna doctor. “Ştiţi că se spune că animalele de companie preiau necazurile şi bolile stăpânilor?” “De ce să fie aşa?” am întrebat deja iritată la gândul că Daisy ar putea suferi din cauza mea. “Aşa se spune, nu ştiu dacă e adevărat.” “Dar asta ar fi o altă nedreptate! Am înghiţit eu multe nedreptăţi şi suferinţe, suficient de multe, cum să se îmbolnăvească ea?” “Poate că dacă veţi exprima acele nedreptăţi şi suferinţe, o veţi elibera pe ea. ”

……………

Ieri am avut o zi groaznică. Dimineaţă, aşteptând să intru cu Daisy la un alt doctor, mi-am dat seama că în subconştientul meu pulsa speranţa că se mai poate face ceva, că nu este un cancer agresiv, inoperabil, că voi auzi un alt diagnostic… Am realizat această aşteptare ascunsă bine pe sub faldurile subconştientului simultan cu conştientizarea celeilalte aşteptări şi speranţe, că sora mea, chiar şi aşa, cu piciorul amputat, va trăi, va mai glumi…

Din decembrie, anul trecut, alunecă printre tot felul de încercări disperate de a o menţine în viaţă, uneori chiar împotriva voinţei sale afectate de un diabet foarte complicat. A trecut deja pe lângă moarte de câteva ori în ultimele şase luni. Prieteni şi familie au donat sânge pentru ea, săptămâna trecută. Le mulţumesc din nou. Azi e ziua ei de naştere. Era şi ziua de naştere a mamei noastre. Dar nici măcar la telefon nu pot vorbi cu ea. La terapie intensivă nu este permis telefonul.

Probabil că suntem avertizaţi din vreme. Ca să ne pregătim emoţional, psihic… Deşi, dacă mă gândesc cât de “avertizată” am fost eu timp de aproape patru ani cu mama, nu cred că are vreo valoare unless… De fapt e vorba de altceva. De acceptarea morţii, de acceptarea dispariţiei persoanei din viaţa noastră. Asta ne e greu şi este chiar o dovadă de egoism. Ne e greu să ne bucurăm că sufletul celui drag s-a eliberat, ne e greu să ne bucurăm pentru un trup devastat de dureri şi suferinţă, măcinat de boli, că a încetat să mai “lupte”. La fel cum ne e foarte greu să ne trezim cu firele tăiate, firele acelea prin care comunicam, care ne ţineau ancoraţi, care ne conectau cu “stâlpii de susţinere”. Fiecare om are asemenea stâlpi în lumea asta. Chiar şi în cazul celor care au înţeles că singurul stâlp este Dumnezeu. Daaar, cum Dumnezeu “lucrează prin oameni”, ne ataşăm inconştient de “uneltele” lui, ne înfăşurăm în jurul lor şi astfel nu ne mai simţim… singuri… într-o lume ireală.

Cunosc neliniştea asta… Neliniştea sufletului care ar vrea să facă ceva să ajute… Neputincios, se zbate inutil.

Suntem avertizaţi, întotdeauna. Totul ne vorbeşte. Natura ne arată. Iar macii din parc… oh, n-am văzut în viaţa mea atâţia maci la un loc. În mai. Am ştiut că mă avertizau, diagnosticul Irinei era clar. La fel şi pentru Daisy. Dar am visat-o şi pe mama, cu vreo două săptămâni în urmă. Ţinea în braţe două cruci negre şi umbla printr-un cimitir în căutarea unor gropi goale.

Pe alte meleaguri, în triburile băştinaşe sau mai ştiu eu în care alte culturi, oamenii ştiu să se desprindă din legăturile lumeşti, să onoreze sufletul şi persoana  care urmează să iasă din scenă fără să-i îngreuneze cu suferinţa lor, fără să îngreuneze desprinderea sufletului de corpul ăsta. Oamenii aceia au înţeles că plângerea îngreunează, că este o suferinţă egoistă şi fără de folos celui care va pleca. Vor fi înţeles şi că Viaţa e neîntreruptă. Panta rhei.

Până şi amintirea acestui cântec care mă survolează de câteva zile, un cântec pe care-l ascultam în buclă acum 20 ani, a cărei orchestraţie am gândit-o… de parcă pentru mine aş fi făcut-o, una din piesele preferate din albumul produs la vremea aceea… ba nu, cu un an înainte, parcă, da, în ‘99 sau chiar în ’98 am produs albumul Pur şi simplu.

Şi totuşi, aş vrea să vorbesc cu sora mea. Azi e ziua ei de naştere. Şi a mamei.

 

22 iunie, 2020.

Ce de doi-uri are data zilei de azi! În dimineaţa asta am aflat că sora mea e într-o stare foarte, foarte gravă şi aproape nimic nu se poate face pentru a-i prelungi viaţa. A trebuit să-i informez pe copiii ei. Apoi s-a lăsat tăcerea.

…………..

Nu trebuie să “auzi” o voce care să te prevină de una de alta. E suficient să priveşti cu atenţie în jurul tău. În urmă cu aproximativ o lună am văzut o mulţime de maci. I-am fotografiat, i-am filmat. Aveam nevoie de ei pentru promovarea cărţii lui Mihai Cotea. Nu văzusem până atunci atâţia maci la un loc niciodată. Ce simbolizează macii, m-am întrebat uşor tulburată nu de frumuseţea lor, ci de freamătul lor aproape rece pe care-l simţeam invadându-mă. Am revenit acasă, am căutat, am aflat. Macii sunt un simbol al morţii. Pe-atunci, Irina, prietena mea, încă mai trăia. Pe-atunci, încă nu ştiam de cancerul din trupul lui Daisy, deşi în martie am fost cu ea la clinică, dar… analizele nu arătau nimic. Pe-atunci sora mea făcuse o escară la picior, dar nici de asta nu ştiam. Am aflat cu o zi înainte de înmormântarea Irinei. Şi acolo, în cimitir, am văzut maci. Şi macii fremătau în adierea unui vânt şoptitor, sub picurii uşori ai unei ploi care a încetat după ce a fost pus pământul înapoi de unde fusese scos, după ce am aşezat candela lângă cruce, după ce m-am urcat în maşină şi am pornit spre… Am rătăcit puţin drumul, deşi îmi vorbise vocea lui Waze, suficient cât să văd cerul însenindu-se, soarele strălucind cu blândeţe peste noi. “Tu ai grijă de tine. Multe ţi-a mai dat şi ţie Dumnezeu. Chiar nu ştiu, zău, cât de multe mai poţi duce.” îmi spusese Irina când o vizitasem acasă, ultima oară, anul trecut. Mi s-a părut de-atunci că nu era foarte bine, că… Mi s-a părut că durerea din genunchiul ei spunea altceva. “Nu-ţi face tu griji pentru mine. Sunt bătrână, am trăit suficient. Fiecare trebuie să moară din ceva.” mi-a spus cu zâmbetul ei uşor sarcastic. Îşi dorea să moară de Paşti sau măcar în cele 40 de zile până la Înălţare. Şi-aşa a fost, s-a dus cu o zi înainte de Înălţare. Era pregătită pentru asta.

Ieri, într-unul din momentele în care s-a simţit în stare să se ridice, să vină lângă mine, la mângâiat, din mărgelele ochilor ei, Daisy părea că mă întreabă: “şi cum o să fie când o să mor?” “Important e să nu te temi, cel puţin nu aşa cum te temi de artificii. Important e să ştii că vei fi în siguranţă, chiar dacă nu voi fi eu lângă tine.”

Uşor inversate rolurile noastre, recunosc. Prea multă delicateţe, prea multă fineţe pentru o lume atât de lătrătoare. Delicateţea nu înseamnă slăbiciune. N-a agresat niciodată pe nimeni, nu a lătrat aiurea, nu a… De-asta îl întrebam şi eu pe Dumnezeu, de ceva zile, de ce trebuie să sufere ea.

Oncoloaga spunea că goldenii au cea mai mare rată de îmbolnăviri de cancer şi că Daisy e o fericită că a trăit atât, că nu s-a instalat cancerul de pe la 6 ani, cum se întâmplă foarte des, că ea, la 11 ani şi jumătate, a trăit mult. Ascultam cuvintele doctoriţei şi îmi reprimam un impuls de revoltă. Una din cele mai grele lecţii pentru mine a fost acceptarea suferinţei celor dragi. Acceptarea existenţei suferinţei, în general. A altora. Nu a mea. Poate de-aceea a trebuit să fiu martorul incredibilei suferinţe a mamei la o vârstă la care, de obicei, omul ieşit din adolescenţă visează la construcţii frumoase pentru viaţa sa. Trăiam cu moartea în casă din 1986, de când am aflat diagnosticul ei. Nu găseam nici măcar pansamente ori de câte ori aveam nevoie, pentru că, în urma cobaltoterapiei, pielea ei arsă nu s-a mai vindecat. Tăiam ceaceafuri, le fierbeam într-o oală mare, pe care apoi o răsturnam în cadă, limpezeam şi călcam cu fierul acela vechi, greu, cu talpă de fier şi rezistenţă… nu mai ştiu cum se numea, dar ştiu că învăţasem s-o înlocuiesc atunci când se ardea.

Când eram mică, mi-era uşor şi foarte plăcut să mă joc de-a doctoriţa. Şi pe toţi îi vindecam. Pe toţi îi convingeam că trebuie să facă tratamentul pentru a se face bine. Mai ales injecţiile. Mă convingeam pe mine însămi, pentru că tare multe injecţii am primit în copilărie. Mai târziu, nu am mai putut convinge pe nimeni. La vârsta aia aveam alt curaj, altă încredere în puterea de a face asta, ştiam ceva ce-mi amintisem dintr-odată, pe la 4 ani. Apoi, pe la 9 ani şi jumătate, s-au prăbuşit mai multe, deodată. Şi puterea, şi bucuria, şi… m-am îndreptat spre scris. Dacă totul era o piesă de teatru, atunci, de ce nu?

Mda, trebuie să mai postez un fragment din cartea lui Mihai Cotea… La capătul şoaptelor. Săptămâna trecută Mihai şi-a îngropat bunica. Uite-aşa, din moarte în moarte, fiecare cu morţii săi. Doar ştiam că lumea nu va mai fi la fel după luna iunie. Şi uite că nu era doar un mesaj personal.

Schimbarea asta, atât de mare, de anul ăsta, nu e chiar floare la ureche. Pentru nimeni. Se desfac legături, suntem obligaţi să ne reconsiderăm libertatea, viaţa, moartea, fiinţarea.

17.21

Am fost în parc cu Daisy. A plâns cerul peste noi. Mult, din greu. Mă tot gândeam la sora mea, la mama, la… iertare, acceptare, iubire. Copacul sub care ne adăpostiserăm părea un nuc. Ploaia parcă nu voia să se sfârşească. Ca viaţa.

Mă gândeam şi la Daisy, să nu răcească.

Să spele ploaia cuvintele. Mi-amintesc de poezia asta. Ştiu că eram furioasă atunci când am scris-o. Acum sunt doar neliniştită. Unde e tânărul ăla care ne-a botezat, pe mine şi pe Daisy, “linişte şi pace”? Să ne fi văzut acum… Deşi, Daisy a stat liniştită, acceptând boabele ploii, noroiul de sub lăbuţe… alunecările… stăteam în pantă, aproape de malul lacului biciuit şi el de mărgelele grele ale ploii.

23 iunie, 11:16

De-abia în dimineaţa asta am aflat că ieri după-amiază, după ora 17.30, a plecat şi sufletul surorii mele către cer.  Drum lin în lumină, draga mea! Ai scăpat de suferinţe! Ploaia de ieri… a ta era. Acum am înţeles.