cam cât de mare poate fi o lună? cam cât de lungi zilele în care mişc cu grijă, să nu cumva să te lovesc, cum te-aşezai tu mereu prea aproape de picioarele scaunului, aproape de tălpile mele pe rând aşezate peste frunzele parchetului bătrân, călcat de atâtea picioare umblând cu capul în norii tulburi ai vremurilor ceţoase, ascunzişul vulpilor pe care nu le-ai vânat? de câte ori să deschid uşa de la intrare încet, încet să nu cumva să dau peste tine aşteptându-mă în hol, uneori dormind, da, la bătrâneţe mai picoteşte fiinţa obosită de singurătate, până când noul reflex de a şti că nu-mi mai eşti se va înşuruba în neuronii inundaţi de imaginea ta? şi când n-am să mai întorc capul atentă să nu-ţi strivesc albul pe gresia roz-albă a bucătăriei pe când îmi ţineai de urâtul spălatului de vase? când n-am să mai răsucesc mâna spre tine, hrană împărţind sau doar o mângâiere? şi lumânarea asta, cât poate să ardă până când toamnă, din nou toamnă coboară odată cu frunzele aşezate să plângă pe banca noastră?

fi-va o altă toamnă pe aleile preschimbatului parc. o altă poezie în absenţa noastră.