LMAB

Ultima dată când ţi-am urat “La mulţi ani frumoşi”, pentru că aşa mi-a venit mie, să adaug ceva după tradiţionalele trei cuvinte, şi ce-ar fi putut fi adăugat anilor dacă nu urarea de a fi frumoşi, chiar dacă oamenii nu mai au timp să-şi vadă frumuseţea, ori să mai simtă vreo frumuseţe în experienţa lor, în capitolele în care închidem timpul, dorindu-ne mereu să fie un an mai bun şi mai bun, un mereu an următor, de aceea nu “buni” am ataşat eu urării la început, ci “frumoşi”, înţelegi tu de ce, poate că au înţeles şi cei care au preluat urarea, poate că şi ei aveau nevoia asta de a îmbunătăţi sintagma bună la toate, şi pentru ziua de naştere, şi pentru onomastică, şi pentru revelion, şi pentru aniversarea căsniciei, chiar dacă pentru cea din urmă există şi altfel de urări, aşa-zis simbolice, precum “casă de piatră în continuare”, de parcă piatra este cel mai rezistent material de pe planeta asta, ceea ce nu ştiu, nu aş putea confirma şi nici nu am chef acum să cercetez, dar ne-am obişnuit să acceptăm compromisurile, să le transformăm în tipare, vorbe spuse aşa, fără niciun dram de analiză, automatisme, reflexe lingvistico-mentale sau mintale, nici acum nu ştiu dacă nu cumva corect ar fi mintal, că doar porneşte de la minte, a mea fiind deseori în căutarea cuvintelor potrivite, de aceea am tot adăugat şi alte adjective urării, precum buni şi bucuroşi sau senini, mai rar “senini”, tendinţa de a minimaliza “seninătatea” la nivelul cerului fără de nori fiind o clară dovadă a dicţionarelor proprii fiecărui cetăţean născut în cetatea unei limbi, fiecare cu propriile percepţii şi sensuri ale cuvintelor, nuanţe, forme, construcţii şi eşafodaje, eşafodaje, da, ştiu, cuvântul ăsta îţi plăcea ţie, îl foloseai de multe ori, poate pentru că sună întins, ca o eşarfă colorată adiind deasupra asfaltului peste care ne călcăm viaţa şi cântă cumva diferit de scheletele construcţiilor începute, nu întotdeauna şi terminate, după cum bine observăm că multe se-ncep, puţine se termină, fantomele viselor rămânând să ne bântuie invizibil şi totuşi atât de puternic afectându-ne voinţa de a mai construi, de a mai spera că vom vedea cu toţii adevărul, speranţa că nu vor mai putea să-l ucidă, nici să-l pervertească, nu vor mai lupta să-l anihileze, să-l şteargă, oricum se chinuie inutil pentru că doar adevărul dăinuie, nu contează câte văluri şi pietre şi minciuni ar pune peste el, cu câte voaluri negre l-ar înfăşura, aşa cum, până la urmă, nici Iisus nu a putut fi complet şters de pe faţa şi din pântecele planetei şi-atunci, deh, după 300 de ani au hotărât să-l ia de partea lor, crucificat şi-nsângerat, să fie de model celor care ar mai încerca să arate întreg adevărul, ceea ce, le-a şi reuşit, temporar întunecând creierul omului, aerul împânzit de gaze subtile şi viermi de mâncat iubirea, încearcă, sigur că încearcă continuu, cu atât mai mult acum, la sfârşitul erei lor, poate, poate reuşesc să oprească respirarea ce mişcă totul, chiar şi pe cei care te vor uitat, la asta nu se gândesc, dar uite că azi mi-a venit în minte o amintire drăgălaşă tare, din care s-a născut apoi gândul: “La mulţi ani, Bulinuţă”!