Împachetarea

Îmi spunea azi o prietenă că nu prezint suficient de atrăgător atelierele pe care le fac,  că nu ştiu să “marketizez produsul”, că în ziua de azi oamenii nu au timp să citească, că dacă vrei să transmiţi o informaţie trebuie să o faci să strige în ochii lor, că e păcat, că ceea ce ofer eu este cu adevărat de folos, că alţii păcălesc oamenii, că pur şi simplu ar trebui să învăţ de la ăştia cum să “prezint produsul”, pentru că, până la urmă, totul e un produs… Mă opresc aici.

Mă gândesc că are dreptate dacă ţin cont de masivul procentaj de oameni care nu pot discerne adevărul, al cărui nivel iniţial al conştiinţei este sub nivelul integrităţii, al adevărului, al curajului. Ei chiar nu au cum să nu se lase amăgiţi de emoţii. Sunt destinaţi manipulării. Dar nici eu nu am cum să fac altceva decât ceea ce pot, ceea ce mi se pare cel mai “non-invaziv”.

Din sutele de oameni (poate şi mai mult) care au trecut prin cursurile pe care le-am ţinut, majoritatea au mers în continuare pe calea propriei evoluţii, deschizând afaceri de succes, combinând alte informaţii sau tehnici pentru a-şi construi altfel de cursuri, au adăugat un plus activităţilor în care erau implicaţi sau, pur şi simplu, nu au avut capacitatea şi puterea de a lucra cu sine, aruncând în continuare responsabilitatea propriei existenţe în cârca miraculosului responsabil care, desigur, pe ei nu-i iubea suficient.

Fiecare a luat atât cât a putut, a înţeles atât cât a putut, a avansat atât cât a putut. Foarte puţini au continuat să lucreze cu ei înşişi, înţelegând că atingerea unor stări superioare de conştiinţă din când în când, în special în meditaţii, nu înseamnă că s-au iluminat. Că desfacerea sau transcenderea construcţiei cunoscute sub numele de “ego” poate dura nu doar o viaţă, ci vieţi. Smerenia le-a conferit răbdarea şi încrederea necesare parcurgerii acestui drum spiritual.

Şi dacă la început rezultatele se obţin şi se văd cu claritate, schimbările fiind de-a dreptul fizice, pe măsură ce avansezi, devine din ce în ce mai greu să-ţi aminteşti de unde ai pornit şi să notezi unde ai ajuns, cu cât eşti acum mai aproape de a trăi în adevăr, compasiune, bucurie şi pace.

Calea Omului în secolul XXI există din anul 2012. Iniţierile, cuvintele, chiar şi tehnicile s-au schimbat extrem de puţin. De fapt, nu, ceva s-a schimbat. Sunt mai puţine cuvinte şi mai multe exerciţii de folos realizării instantanee, descoperirii adevărului, conştientizării traumelor şi gândurilor ascunse de intelectul moralizator.

Pe atunci erau trei module. Anul acesta mi-am dorit să renunţ la module. Să fac astfel încât trecerea într-un palier superior de frecvenţe, într-un etaj spiritual superior, posibilă oricând, să revină conştienţei şi conştientizării personale. Dar, mi s-a reamintit că e dificil să fii disciplinat, că la început chiar ai nevoie de mai mult sprijin până înveţi să mergi singur, drept şi fără teamă. Dar, cu darurile, cu uneltele primite la primul modul, poţi parcurge calea până la destinaţia finală: iluminarea. 

Mă uit la un buchet de flori, boboci de bujori primiţi săptămână trecută şi văd că nu s-au deschis nici acum. E prea frig, nu era vremea să fie culeşi… posibile cauze. Posibile cauze pentru care oamenii preferă una sau alta, posibile cauze pe care le atribuim faptelor, acţiunilor, realităţii în încercarea noastră de a construi o poveste, un “narrative”, o logică care să convină propriei gândiri, propriilor interese. Mai nou, chiar şi în limba română, “narrative” a pătruns ostentativ, ţipă din gurile oficialilor, indică sensuri şi direcţii spre care să-şi îndrepte atenţia publicul, “masele”, nu doar cele 30 de procente câştigate deja, ci mai ales cele 40 de procente care rămân nealiniate la vreo tabără. Încă o modă încă o influenţă, un alt copy-paste. Relatare, naraţiune, poveste, povestire, scenariu vor fi devenit arhaisme între timp. Dar să revin la bujori şi la absenţa talentului meu de a prezenta aceste ateliere. Nu cred că este “păcatul” meu că nu ştiu să “prezint produsul”. Treaba mea e să manifest conţinutul. Fiecare îşi face treaba sa. Cară apă, taie lemne, postează comentarii în social media… Eu mi-am amintit de articolul acesta, din blogul spiritual, un exemplu de niveluri ale conştiinţei. Entuziasmul caracteristic celor care au reuşit să înţeleagă câte ceva şi vor să împărtăşească repede şi altora, care vor să ajute, neajutându-se pe sine până la capăt, sau, mai rău şi extrem de greu de depistat, îşi vor hrănite visele de mărire, de a fi “cineva”, de a avea faimă de salvatori, învăţători sau creatori ai succesului altora.

26.11.2014

Posted on November 26, 2014 by Daniela Marin

• Nu-i aşa că dacă nu strigă, n-auzi? Dacă nu-ţi ţipă ȋn ochi, nu vezi?
• Eu văd ceea ce vreau să văd. Şi uneori, nici dacă strigă nu văd. Cel mult tresar din cauza strigătului. Mai ales dacă este vulgar, impertinent, lipsit de bun simţ. Dar dacă nu vreau să mă adâncesc ȋn mizeria asta, pentru că, să fim sinceri, de cele mai multe ori este absolut inutil, atunci nu văd, n-aud. Aşa m-am setat ȋncă din copilărie. Când n-ai camera ta, trebuie să­-ţi construieşti ceva, măcar o cortină care să te izoleze de restul casei.
• Cu alte cuvinte, dacă nu te interesează, nu te deranjează?
• Ţi-am spus că uneori mă deranjează. Decibelii mă tulbură. Ca şi falsurile. Câteodată auzul meu este perfect. Şi nicio comă nu-mi scapă. Mă doare orice fals. Pur şi simplu mă doare. Pentru câteva clipe ȋmi blochează sistemul nervos.
• Şi toată falsitatea lumii nu te blochează?
• Care lume? Lumea largă?… A mea să nu fie falsă, că nu pot locui ȋn ea. În rest, toate ȋşi au sensul şi menirea lor.
• Asta e o bucată de-nţelepciune?… Ȋmi ţii lecţii?
• Nu, deloc! M-ai ȋntrebat, ţi-am răspuns. Asta nu-nseamnă că-ţi ţin lecţii.
• Da’vorbeşti aşa, superior, ca din cărţi!
• Nu cred că vorbesc ȋn vreun fel altul decât felul meu. Dacă asta ţi se pare superior, ȋmi cer scuze, nu am avut o astfel de intenţie. A fost pură sinceritate.
• Şi cum explici tu chestia asta, când le strigă sufletul să facă una, şi oamenii fac alta? Când nu ȋnţeleg sau nu văd ce au nevoie să vadă?
• Obstrucţie?…
• Obstrucţie?!… Cum adică obstrucţie?
• Uneori ni se pune ceva în faţa sufletului şi nu-l mai auzim. Mintea gândeşte după cum se mişcă undele lumii. Sufletul nu le poate face faţă ȋntotdeauna. Aşa că, uneori omul ratează din cauza zgomotului prea mare al gândurilor. Zgomotul gândurilor lui şi al tuturor celorlalţi oameni din viaţa lui ȋl ȋmpiedică să mai audă susurul sufletului. Şi, până la urmă, câţi oameni reuşesc să-şi recunoască sufletul şi cântecul lui?… Prea puţini. Ȋncă prea puţini.
• Şi ţie ȋţi e uşor să ştii asta şi să nu faci nimic? Să stai aşa… în seninătatea ta şi să nu vrei să faci nimic?…
• Poate că aşa pare, că stau degeaba şi nu fac nimic. Dar nu e aşa. Nimeni nu stă chiar degeaba. Dacă tot este, înseamnă că este, există pentru un motiv. Un motiv simplu, chiar foarte simplu: să-şi trăiască experienţa asta până la capăt. Cum? Ȋn ce fel? Asta depinde de multe elemente, inclusiv de voinţa sa, dar şi de planul general. Poate că nu a venit vremea să facă nu ştiu ce.
• Mai lasă-mă cu limbajul ăsta de lemn! Acum aveţi alte şabloane, un nou limbaj de lemn! “Nu e vremea. Toate la timpul lor! Totul e perfect aşa cum e! Nimic nu trebuie schimbat! Pace, iubire, armonie!” Treptat aţi construit o nouă modă. Şi dacă daţi din gură şi tot spuneţi chestiile astea, nu vă temeţi că vor deveni şi astea un şlagăr difuzat mult prea des, consumat şi distrus prin ȋnsăşi repetiţia lui?… Şi-atunci, ce veţi face? Veţi inventa un alt limbaj?… Lasă! Nu te mai obosi să-mi răspunzi! Rămâi acolo ȋn seninătatea ta. Eu mă duc să conving nişte oameni să-şi ȋntoarcă mintea spre suflet! Pe mine nu mă deranjează decibelii sufletelor care strigă!