Într-un timp al trecerii prin timpuri
mă minunam de neclintirea-ţi rotundă.
Spre far
cu ochii aţintiţi către un răsărit neştiut
dimpreună cu veghetorul,
el, dragul,
mereu aşteptându-mă să ajung
în spatele lui
adunat din rămăşiţele focului dintâi
m-am aşezat în tronul scobit de istorie.
Priveam valurile cum îi mângâie solzii
ca dinţii unei guri flămânde de iubire.
Nici nu-ndrăzneau să îi atingă creştetul
luminat,
doar umeri şi braţe
zgâriate de spuma nebună de dor.
"Undele tale nu-s ale Cerului, nu-i aşa?
Ori Cerul se unduieşte pentru oameni în ape?
Oceanele nu-s voaluri,
ci doar ferestre prin care întrezărim adevărul?"
Te întrebam aşteptând să-mi întorci veghetorul,
să-i văd chipul,
să-l ascult amintindu-mi poveşti de demult.
Pământul desparte-n cuvinte deşarte fuioarele vieţii.
Aerul le murmură mut.
Dar tu…
În mine-am topit sarea sărutului tău
şi încă se mângâie buzele mele în zâmbet.
Încă îţi simt căldura cu care m-ai îmbrăţişat
deşi eu, natânga, renunţasem să mai cred în Aprilie.
©Daniela Marin, aprilie 2023, Tenerife
De
Worlds of Words 