Şi dacă iubire ar fi dumnezeu #anotimpurilecuvintelor

Şi dacă iubire ar fi dumnezeu,
nu frică,
uneltire şi răzbunare,
duşmani şi fraţi
medaliaţi, încununaţi…

Şi dacă din iubire ar crede oamenii în Dumnezeu,
şi nu din frică,
nu din nevoie,
şi nu din disperare…

Ar crede pentru că ar simţi Iubirea
topind iluzoriile gratii,
mărunţind bolovanii mormântului
în care demult au îngropat-o…
Dacă ar crede pentru că ar TRĂI Iubirea
aprinzându-se în fiinţa lor
“precum lumânările de Paşti, una de la alta”…

Dacă nu s-ar mai împărţi în atâtea limbi şi c(o)aste,
embleme şi triburi cu degetul arătător întins mereu înspre alţii,
dacă ar vedea Timpul şi degradarea,
dacă pace în sine cu Sine oamenii ar face,
dac-ar dori Adevărul precum aerul vieţii,
dacă omenirea ar refuza să se învârtă precum rulmenţii
şi încheieturile mult ascunsei caracatiţe,
dacă nu şi-ar mai lăsa ochii stropiţi cu cerneală,
dacă s-ar trezi, pur şi simplu,
din somnul raţiunii,
din hipnoticul vis s-ar trezi printr-o minune,
încă una,
căci numai o minune ar putea străpunge vălurile
cusute cu măiestrie de tainicul păianjen,
dacă s-ar dezlega din giulgiuri şi drepţi ar sta
din inimă strălucindu-şi razele Iubirii unul într-altul,
sori contopiţi în marele soare,
dacă ar recunoaşte suflarea de viaţă,
firul şi singura cale, spre Adevărul Vieţii…

Dacă omul ar deveni Om
atunci
monştrii nu ar mai fi.