Şamanii din #teatruvolumul2

SCENA 7

Tabloul 1

Un grup format din Personajul VERDE, INDIGO şi ALBASTRU se departajează de celelalte personaje aşezate pe scaune.

ALBASTRU: Bine, bine, dar şamanii sunt oameni extraordinari! Noi, aici, în lumea noastră, în betoanele oraşului…

VERDE: Există oameni care‑şi spun şamani şi există şamani care‑şi spun oameni. Omul care este într‑o conştientă legătură cu sacrul, într‑o smerită conexiune cu puterea universală, este omul care iubeşte, împărtăşeşte, tace, vindecă în tăcere, participă la vindecarea lumii. Omul acela nu este nici mare, nici mic. El este OM. Şamani erau şi strămoşii noştri şi încă mai poţi găsi şi astăzi, prin sate uitate de modernismul lumii, oameni capabili să vorbească cu păsările cerului şi cu cerul, cu plantele şi copacii, cu pietrele şi apele, cu animalele şi cu pământul. Acestea sunt calităţile naturale ale omului, nu doar ale oamenilor din Anzi ori mai ştiu eu de unde.

INDIGO: Dar nu e chiar aşa, e vorba de tehnică! De felul în care lucrează şamanii! Este altceva, este o cale şi o metodă pe care noi nu o cunoaştem. Eu la metodă mă refer. Mie asta mi s‑a părut cea mai potrivită cale de‑a mă cunoaşte şi de‑a mă iubi pe mine însumi, calea de‑a ajunge să‑mi recuperez părţi de suflet, de a‑mi curăţa karma sau de a nu mă mai judeca cu asprime. Mie asta chiar mi‑a spus ceva, a făcut să vibreze energia prin corpul meu.

VERDE: Foarte bine. Dacă aceasta este metoda, dacă asta e calea ta, mergi pe ea până la capăt. Când vei ajunge la capăt vei afla că toate celelalte căi duceau tot acolo, că aveau aceeaşi esenţă, doar exprimarea era diferită. Pentru că nu denumirea căii contează, nici tehnica sau metoda, ci ceea ce aduce parcurgerea unei căi înspre lumina, adevărul şi iubirea copiilor lui Dumnezeu. Pentru că toate sunt expresii, adică părţi.

ALBASTRU: Dar cum poţi ajunge să vorbeşti cu natura, să retrezeşti calităţile astea naturale?

VERDE: Şamanul este cel eliberat de frică, este cel capabil de adevăr, cel care cunoaşte respectul şi integritatea, cel care poate vorbi în orice limbă, oricui, pentru că el ştie că se adresează sufletului care nu are nici limbă, nici rasă. El ştie că se adresează energiei şi nu doar formei ori numelui. Şamanul cunoaşte energia din spatele Cuvântului. Este cel care trăieşte cu iubire şi respect fiecare clipă, atent şi prezent în fiecare clipă, cu grijă să nu deranjeze armonia.

ALBASTRU: Păi, asta e, că încă nu putem scăpa de frică! Frica ne tulbură mereu, ȋn multe feluri, ȋn tot felul de feluri! Cum să scapi de frică? Cum să scapi de umbre, de trecut? Cum să te aduni când, de fapt, noi ne pierdem mereu câte puţin?

VERDE: Ȋmpăcându‑te cu tine ȋnsuţi. Pacea cu tine însuţi înseamnă şi echilibrul elementelor, şi înţelegerea umbrelor, şi repararea trecutului şi reîntregirea părţilor. Pacea cu tine însuţi şi pacea cu Dumnezeu – Totul. De‑abia după ce atingi această pace te poţi îndrepta spre lumina spiritului viu. De‑abia de‑acolo poţi spune că începi să înveţi. Până atunci repari, cureţi, te desprinzi din şabloane, din influenţa mediului şi a matricei inferioare.

Găsim aceleaşi puncte cardinale şi la budişti, şi la taoişti şi oriunde. Găsim expresii diferite, dar aceeaşi energie primordială, aceleaşi concepte ale lumii duale, Mama şi Tata şi Duhul: Spiritul Universal.

INDIGO: Şi ce să fac? Să merg mai departe pe calea asta sau nu?

VERDE: Să mergi pe calea pe care te‑ai simţit bine. Să avansezi pe calea pe care ai simţit că te reîntregeşti, că te poţi întâlni, într‑adevăr, cu tine. Până la capăt.

ALBASTRU: Şi dacă nu voi şti nici atunci dacă m‑am întâlnit cu mine? Cum poţi să fii sigur?

VERDE: Vei şti cu siguranţă! Viaţa şi evenimentele ei îţi vor arăta dacă este sau nu calea cea potrivită. Nu dogma, nu dependenţa, nu ataşamentele, nici măcar credinţa. Ci realitatea sufletului tău. Este singurul prieten pe care îl ai. El îţi va arăta, el îţi va spune. Va da din aripi în pieptul tău şi tu vei şti. Este prietenul care te pune în legătură cu toată ţesătura universului. Dar dacă îl trădezi, dacă‑l îngropi, dacă îl vinzi sau îl negi, îţi va fi mai greu, pentru că lumina este a lui, şi fără lumina sufletului care să‑ţi lumineze înţelegerea, eşti în pustiu.

Fii iubire! Fii lumina şi iubirea ce eşti!

A venit aşa, de dimineaţă, chiar înainte de cafea, gândul de a împărtăşi această scenă din textul Eternul Spectator. Poate pentru că am rămas datoare volumului acestuia, poate pentru că observ disperarea crescândă a oamenilor de a găsi o “tehnică”, o “cale”, o “metodă”, un “guru”, un “ceva” şi pe “cineva” care să-i salveze din haosul prezentului înconjurător. Se zgâlţâie din toate încheieturile acest prezent, trepidează aproape neîntrerupt ca un cutremur ce nu se mai sfârşeşte. Se fărâmiţează, se descompun, dispar toate construcţiile (aparent) solide ale gândirii de până acum, ale convingerilor ce stau la baza manifestărilor pe care oamenii au învăţat să le exprime, să le expună, să le trăiască.

Cred că trebuie să mai adaug o scenă din acelaşi scenariu dramatic, un fragment din Tabloul 4:

ACTRIŢA: Uneori trebuie să ne desfacem ȋn bucăţi până ȋn punctul ȋn care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi‑apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare. Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să‑şi dorească. Nici inima. Să treci prin orice experienţă fără să vrei s‑o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să ȋngenunchezi în faţa ei, ci s‑o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de‑a iubi, să‑i dăm voie să‑şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să‑l lase să fie. (întinde mâna spre SPECTATOR 3, ajutându-l să se ridice)

SPECTATOR 3 (ridicându‑se fericit) Da! Exact!… Aşa este! Ţi‑ai amintit!

Dar cum să ne “amintim” ceva atât de adânc îngropat, în chiar esenţa vieţii din noi, în conştiinţa sau în spiritul ce suntem? Oare acesta este adevăratul scop al tehnicilor, metodelor, cursurilor… să ne ajute să ne “amintim”?

Îmi amintesc că în caietul pe care îl ofeream celor care participau la Modulul I al seminariilor pe care le ţineam în urmă cu… peste 10 ani, încercam să transmit (prin cuvinte-deschizătoare-de-amintiri şi să sprijin procesul de dizolvare al vălurilor înfăşurate în jurul minţii deprinse cu învăţatul-pe-dinafară) astfel de tablouri. Chiar dacă ştiam, din experienţa studiului muzicii şi al pianului, din cele studiate despre felul în care procesează creierul uman, dar mai ales din lucrările Doctorului Hawkins, că nicio informaţie nouă nu rămâne în câmpul conştienţei fără a fi repetată de mai multe ori, fără de a fi create noi sinapse.

…

Am făcut o scurtă pauză şi am căutat caietele acestea. În caietul pentru Modulul II scriam: “În procesul codificării, în funcţie de nivelul spiritual, de orientarea şi concentrarea atenţiei, anumite informaţii rămân ascunse sau sunt transformate prin modulare, devenind imposibil de înţeles la nivelul scoarţei cerebrale, implicit la nivelul raţiunii prin intermediul limbajului comun. Raţiunea foloseşte limbajul cuvintelor, al etichetelor ce separă realitatea, individualizînd fragmente dintr-un univers pe care nu îl poate cuprinde.”

“Informaţia receptată de analizatorii simţurilor fizice este propagată prin canalele de comunicare ale analizatorului numai după ce mesajele au fost codificate. Codificarea este operaţia de convertire a informaţiei, de trecere a acesteia de la un sistem de semnalizare la altul, care se reglează la nivelul tuturor componentelor analizatorului.”

Aici se afla blocajul! În procesul receptării informaţiilor din câmpul universal, în felul în care funcţiona recepţia senzorială, în modul în care ajungeau sau nu ajungeau la scoarţa cerebrală, al cărei răspuns era direct dependent de materialul primit! Nu că ar fi fost incapabilă de alte răspunsuri.

“Prin depărtarea de natură şi de comunicarea cu ea, omul modern şi-a modificat valorile şi capacităţile sistemului de receptare la nivelul simţurilor fizice. Treptat, ochii nu mai văd cerul, nu mai observă zborul păsărilor, nu mai recepţionează mişcarea frunzelor… Mirosul este alterat de toate chimicalele pe care le inhalăm din toate spray-urile de curăţenie şi toate substanţele eliberate în atmosfera din care ne luăm aerul necesar existenţei. Auzul este denaturat subtil de toate frecvenţele inaudibile care ne bombardează din aparatele continuu emiţătoare, telefoane mobile, televizoare, cabluri, antene, radiouri, sateliţi… Epiderma, ca şi mirosul, este afectată de toate cele ce plutesc prin aer sau îi sunt aplicate conştient, de contactul cu fibrele sintetice procesate chimic cu care intră în contact prin îmbrăcăminte, de radiaţiile cunoscute şi necunoscute…

Interesul şi orientarea intelectului nostru se depărtează conştient şi selectiv de toate acele informaţii pe care le procesează creierul, ignorându-le pentru a avea loc suficient pe hard-ul său pentru lucruri mult mai importante, precum dobândirea unei promovări la serviciu, afectarea imaginii unui coleg de serviciu sau a unui produs în scopul dobândirii unor beneficii personale şi… câte şi mai câte. Când beneficiul sau realizarea – exclusiv personale – domină gândirea, aceasta se focalizează şi permite recepţionarea de informaţii din mediul extern şi intern după această prioritate. Prioritatea prioritizează şi geometrizează evenimentele vieţii! Devine axis-mundi-ul atenţiei şi voinţei omului. Cu alte cuvinte, felul în care vedem şi interpretăm lumea este marcat de orientarea acestei lunete sau, mai modern, orientarea-setarea radarului personal.”

Antrenamentul atenţiei! Nu distragerea, nu disiparea, nu împrăştierea atenţiei, a conştienţei, în toate zările, spre toate metodele, ci concentrarea asupra unui singur lucru: adevărul. Acesta a fost obiectivul meu de la bun început. Ba nu! Primul, cel mai vechi, de peste o jumătate de secol, a fost iubirea. “Acum ştiu de ce am venit aici! Am venit să ajut oamenii să iubească!” au ţâşnit cuvintele din gura copilei care se băgase între doi adulţi pentru a opri cearta lor. Probabil că, ulterior, văzând că treaba cu iubirea era aproape imposibil de rezolvat, mi-am schimbat, firesc, obiectivul, care a devenit Adevărul.

Atenţia, dorinţa nestrămutată de a trăi adevărul cu şi din iubire ar putea fi suficiente ca unelte. Ceea ce nu prea înţelegeam atunci (la 4 ani) era această “nivelare” a conştiinţei, aceste aparent împărţite paliere de frecvenţe, fiecare cu legile sale, care impuneau omului un anumit context de desfăşurare. Nu înţelegeam nici conceptul de karma sau de păcate, nici măcar pe acela de ierarhizare. Fiecare punct (al Conştiinţei în visul experienţelor) avea o anumită radianţă, un anumit set de posibilităţi determinate de locul-contextul luminat de propria lumină. Era înconjurat de frecvenţe-informaţii-energii potenţiale specifice, cu care rezona. Şi-atunci, logic, era necesară sporirea luminii intrinseci, creşterea luminii din lăuntrul său până când… soare galactic ar fi devenit, ca să spun aşa, mai “poetic”.   

Atenţia mea a obosit acum, chiar dacă am băut şi câteva cafele între timp 😊))

E timpul să plec la cumpărături!

Duminică frumoasă, vă doresc!