Moda Atenţiei, moda Iubirii

“Oamenii nu ascultă nici atunci când le vorbeşti faţă-n faţă. Se plictisesc repede, îşi pierd atenţia, cu-atât mai mult dacă le dai prea multe explicaţii.

Oamenii s-au obişnuit cu porunci. Dacă le porunceşti, ori se supun, ori se opun. Dar dacă încerci să le explici, se plictisesc şi te consideră prea lent ori prea înapoiat pentru ritmul secolului XXI, ori prea savant. Şi dacă tot veni vorba de secolul ăsta, care ar trebui să fie un secol al maeştrilor, ar trebui să-nfăţişeze-o omenire înălţată, trezită şi înţelepţită, mă-ntreb şi eu, păstrându-mi o ureche încă atentă la sunetele din aer: chiar nu se poate fără de dureri şi suferinţe, fără de distrugeri şi de pierderi?…

Da, o moarte, o-nviere a lumii ăsteia ce se roteşte lent. Numai prin descompunere se pot obţine elementele necesare unei noi compuneri. Totul se descompune, se desface în părţi, în elemente, se transformă şi se re-formează.

Nimic nu se pierde. Totul se păstrează. Se imprimă poate cu alte intenţii, după alte mode şi curente, se remodelează. Mi-aş dori să văd moda omenirii libere de arme, de teroare, omenirea purtând rochii transparente. Niciun gând nu se mai poate ascunde pe sub asemenea rochie, nici pe sub piele. Să văd moda absenţei lacătelor pentru că nu mai sunt necesare. Nu mai există hoţi, nu mai există paznici. Nu mai există minciună, nu mai există tribunal. Moda respectului de sine reflectat în respectul faţă de semeni, de natură, de pământ. Moda iubirii şi-a păcii, a creaţiei de frumos.”

(Fragment din Caietul Danielei, NOI în secolul XXI, volumul 2)

Atenţia, da, aceasta ar trebui să fie noua modă.

Am cules cuvinte din trecut, din seminariile-întâlnirile pe care le organizam, le-am ordonat după criteriul “atenţie” şi le împărtăşesc aici în formă scrisă:

„Unde ne este atenţia, acolo ni se duce şi/sau ni se iroseşte şi energia.

Dacă în convingerile noastre timpul este realitatea care ne croieşte viaţa, atunci să fim atenţi la timpul pe care îl consumăm sau care ne consumă.

Dacă ne imaginăm că am fi răspunzători pentru spaţiul aerian şi siguranţa tuturor aeronavelor, că ar trebui să stăm continuu cu ochii pe ecranul radarului, să ne menţinem atenţia constant, ştiind că de asta depinde siguranţa călătorilor prin aer, atunci poate că ne-ar fi mai uşor să ne mobilizăm voinţa şi să ne menţinem atenţia acolo unde chiar ne dorim.

Fiind o acţiune continuă, logic ar fi să ne menţinem atenţia în momentul prezent.

(Ce cuvânt! Ce ciudat sună… “moment”… sună mai degrabă a mişcare… “movement”, cum zice limba engleză! O mişcare-viaţă surprinsă de atenţia concentrată, o imagine ce dispare imediat într-un spaţiu nesfârşit.)

Atenţia în Prezent înseamnă şi să nu ne mai lăsăm mintea să fugă în viitor, pentru că, măria-sa mintea funcţionează în trecut şi pe baza trecutului, oricum. Din construcţie! Mai înseamnă şi să transformăm imediat orice energie, câmp, emoţie, sentiment sau gând care ne duce/împinge/trage într-o stare de dezechilibru, cum se întâmplă atunci când ne sfărâmă îndoiala, îngrijorarea, senzaţia de oboseală, ca de sfârşeală – “stors de energie”, ori starea de tristeţe fără niciun motiv imediat şi concret.  

Fără să mai lăsăm mintea să caute “cauze” şi explicaţii pentru acea stare, acum, în mijlocul haosului în creştere, este important să transformăm/dizolvăm starea însăşi, şi asta cât mai repede. Nu prea mai e timp pentru explicaţii, introspecţii, analize ale trecutului pentru că toate explicaţiile, respectiv raţionările de tipul “daca A îl determină pe B, atunci, C este rezultatul…”, adică raţionamentul logic de tip cartezian, dual, ne îndreaptă spre şi ne cufundă automat în trecut.  Acesta este însuşi sistemul de procesare a informaţiilor specific intelectului, specific minţii “netrezite”.  În plus, ne limitează posibilităţile de a fi deschişi şi gata să recepţionăm Prezentul, de a-l vedea clar şi cu adevărat şi de a acţiona în consecinţă.

Desigur, explicaţii, mici revelaţii, înţelegeri de care avem nevoie vor apărea firesc, pentru că tot ceea ce este necesar se manifestă de la sine. Uneori ne apar asemenea înţelegeri în timp ce spălăm vasele, sau în vis, deşi, aici avem, de cele mai multe ori, nevoie de abilitatea de a desluşi simbolurile, de gândirea abstractă, precum şi de anumite informaţii intelectuale achiziţionate anterior.

Insight-ul, revelaţia, înţelegerea şi captarea adevărului într-o clipă sunt darurile Cerului.

(Poate ar trebui să clarific ce înţeleg eu prin “Cer”. E simplu: Totul! Numai că îmi place mai mult cum sună cuvântul Cer. Nu că ar fi identic cu verbul a cere, la persoana I, indicativ prezent, deşi… Cum ar fi să ştii că eşti un minuscul punct de conştiinţă într-un spaţiu fără margini, fără început şi fără sfârşit, incomensurabil şi incomprehensibil?… Nici măcar nu ştii dacă în afară de tine mai există un alt “punct”, un alt-ceva care te observă, care ştie de existenţa ta, astfel validând-o.  Şi-atunci, nu ai cere?  Nu ai striga? Nu ai emite sunetul născător de “reacţii”, dătător de răspunsuri?…)

Acum este vremea revelaţiilor, vremea dez-văluirii. Mintea înţepenită şi bine agăţată de principiile trecute nu prea are cum să facă faţă. Prezentul este într-o continuă schimbare. Noi avem pretenţia să rămânem ancoraţi în trecut şi să ne fie bine. Din ce în ce mai puternic glasul schimbării, şi noi din ce în ce mai surzi, mai debusolaţi, mai separaţi, mai amăgiţi, mai bolnavi.

Ne scăldăm în vinovăţie şi victimizare, în “principiile trecutului” impus şi înscris chiar în placa de bază a computerului minţii colective. Nu ştiu dacă doar de la Moise şi Iisus încoace. Poate că programul acesta este mult mai vechi. Oricum ar fi, este parte din procesul evoluţiei.

Vinovăţia, convingerea că nu meriţi, falsa smerenie sau, dimpotrivă, sentimentul şi starea de victimă, denotă faptul că preferi să trăieşti cu lanţul la gât, preferi rolurile impuse, preferi să îngropi bănuţul şi nu să-l sporeşti. Avem o viaţă de construit, de desfăşurat în câmpul informaţional universal şi un Dumnezeu lăuntric care trăieşte, cuminte, ascuns, chiar în inima noastră.

Şi mie mi-a fost greu să accept chestia asta cu “iubeşte-te” şi “ai încredere în tine”. Am găsit un “compromis” când am înţeles că nu pe mine, eul, persoana, produsul social, trebuia să iubesc, ci pe Dumnezeul din mine. Iată ce voia să spună prima poruncă!!! De-abia atunci am înţeles, mi s-au luminat nu doar în minte, dar au produs un aproape cutremur în tot corpul meu.  

Nu e uşor să iubeşti necondiţionat, mai ales dacă printre experienţele pe care le ai de trăit sunt unele chiar grele. Dar, “nu-i dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce”, nu? Iar pe Dumnezeu ori îl iubeşti necondiţionat, ori nu-l iubeşti deloc. Altfel spus, ori iubeşti, ori te temi.”

Image by Chen from Pixabay