4 Ianuarie 2025

Bucureşti, România

Şi dacă nu a fost chiar senin de dimineaţă, dar înspre prânz, deja se curăţase cerul. Soarele, ca întotdeauna, prezent şi zâmbitor, chiar dacă “hohotele” lui de râs ne cam întrerup undele radio pe ici, pe colo. Acum e vremea lui să râdă şi să tuşească. Cum ne aflăm în perioada de maximum a ciclului de 11 ani al activităţii solare, când astrul tuşeşte mai tare, ajung tot felul de particule în atmosfera terestră, particule ce sunt atrase spre poli şi, uite aşa ne minunăm noi de aurorele boreale, australe, de culorile senzaţionale pe care le vedem de mai bine de un an şi nu doar la poli. Aurorele nu apar doar în perioada de maximum solar, pentru că soarele nu “tuşeşte” numai la jumătatea perioadei de 11 ani. Tuşeşte şi el când îi vine să tuşească.

Interesant este că după măsurătorile ştiinţei, ciclul în care ne aflăm de 5-6 ani încoace poartă numărul 25, iar anul 2025 va fi, cel mai probabil, ultimul an de vârf, după care intensitatea va scădea şi nu vom mai avea atâtea furtuni geomagnetice şi nici asemenea călduri. Gheţarii de la poli nu se vor mai topi cu aşa mare viteză.

Cum suntem legaţi intrinsec de Soare, îl suportăm când mai bine, când mai rău. Exploziile sale ne cam împing şi pe noi să răbufnim, sper că nu şi să tuşim.

Mie pandemia mi-a demonstrat că frica este cel mai mare duşman al omului. Paralizează logica (dacă aceasta există), întunecă inima, îngheaţă voinţa şi impregnează ura în oameni. Îmi amintesc că nu am vrut să scriu nicio poezie care să aibă legătură cu pandemia, cu atât mai mult cu cât atunci treceam prin experienţe grele. Sora mea era aproape de moarte, Irina, buna mea prietenă făcuse un cancer pulmonar, iar Daisy, minunata mea, făcuse şi ea o tumoră inoperabilă. (În buimăceala aceea mă întrebam cum de a ajuns cancerul să afecteze şi animalele, uitând că am hrănit-o cu “mâncare pentru câini”, uscată sau umedă… uitând că anumite informaţii şi frecvenţe infuzează întreg câmpul, neselectiv, afectează orice este viu. Pe mine mă înfuria că nu puteam să intru cu Daisy în parc. Absurdul hotărârilor celor responsabili pe-atunci îmi depăşise puterea de a manifesta compasiunea şi înţelegerea.) S-au dus toate, una după alta, într-o lună şi jumătate.

Cred că mi-a revenit acest subiect în minte şi pentru că pe 2 Ianuarie am văzut “o Daisy”, un golden retriever alb. Era în părculeţul dedicat câinilor, acela în care intram şi noi când nu erau alţi câini acolo. A întors capul spre mine, uitându-se fix în ochii mei. Ochii aceia blânzi şi plini de iubire au oprit timpul în loc şi, pentru o clipă, parcă era chiar Daisy.

Dar ce scriu eu aici?… Voiam să scriu despre Lună şi despre Venus, în continuarea subiectului “Soare”! Şi, uite unde am ajuns!

Dar, dacă tot am pomenit de pandemie şi anul 2020, atunci poate că ar trebui să vă spun că mi-a “cântat” o baladă printre neuroni până când am aşternut-o pe hârtie, aşa, furioasă şi plină de jale cum era. Am cuprins poemul acesta tot în partea a IV-a, Vechi strigăte mute, din volumul publicat anul trecut, Anotimpurile cuvintelor.

Garduri pandemice

Chipuri înrăite
minţi năclăite, 
părţi şi piese de schimb, 
un schimb în acelaşi schimb 
de noapte, 
o noapte a neiubirii
o noapte a amorţirii, 
oboseala de prea urâtul 
minciunii din sângele pământului
apa
în care ţi-ai vârât ghearele, 
ceaţa
în care ţi-ai ascuns faţa
tu şi toţi ai tăi.

Suflul vostru otrăvit minţi deştepte-a adormit
visele le-au pervertit
frica le-a înţepenit 
undele le-au asurzit
în cerul nopţii împletind 
grilaje şi benzi şi mesaje pentru un viitor mai bun.

Dintre garduri psihotice viitorul se naşte.
Îl văd cum se-nvârte superluminic 
depăşind minţi prea deştepte şi creiere vii.
Titanic-şi învârte spire de moarte 
adeneuri de plastic 
explicate scolastic 
neuronilor vii.

În vârtejuri stelare 
planete ascunde 
sub lasere sumbre
a cerului umbre 
în pământ găuresc.

Să prindă o umbră 
o coajă 
din soare
din dumnezeul ce moare 
Oameni cu oameni se războiesc. 

Văzuţi în ecrane 
pe microscopice lame
viruşii oameni încă mai cântă-n frecvenţele vii.

Se observă, cred, nedorinţa mea de a scrie această poezie.

Mai bine să revin la poezia din seara aceasta, poetica apropiere dintre Lună şi Venus, ce ar putea curăţa orice tristeţe  cu strălucirea sa. Nu ştie telefonul meu să facă poze bune pe timp de noapte, dar, poate că aţi văzut şi voi cerul clar, stelele îmbrăcate într-o strălucire curată, Luna Nouă, ca de An Nou împodobită de Venus cea iubitoare.

P.S. Azi am ieşit mai târziu din casă, după ora 14.30, cred. Dar tot am fotografiat soarele, aşa cum şi unde era el în acea clipă.

P.S.2 Eu urmăresc de mulţi ani activitatea solară în acest site: https://www.spaceweather.com/

Şi, dacă nu uit, mai deschid şi sciencealert.com, care a postat această informaţie:

https://www.sciencealert.com/nasa-is-watching-a-vast-growing-anomaly-in-earths-magnetic-field

Să ne bucurăm de cerul senin şi de viaţă, zic şi eu în încheiere!

Daniela Marin