Punctu’

din volumul Povestiri de pe Pământ, ©Daniela Marin, 2015

Partea I, Dialogul de azi

— Ce să-ţi mai spun? Ce-aş putea să-ţi mai spun? Ţi-am spus atâtea lucruri folositoare. Măcar de le-ai folosi pe-acelea.

— Fiecare lucru pe care mi l-ai spus este bun, dar nu ştiu, încă n-am înteles cum poate fi şi folositor. De la cuvânt la acţiune, e tare mult.

— Bine, dar nu eu trebuie să acţionez, ci tu. Cuvintele au partea lor de acţiune, dar dacă nu sunt susţinute de adevărul faptelor, cu consecvenţă, dacă nu transformi litera în energie şi energia în realitate, degeaba. Iar asta o poţi face numai tu. Nimeni nu poate trăi în locul tău. Nimeni nu poate transforma în locul tău. Eu îţi dau nişte unelte, ce faci tu cu ele, cum le foloseşti, dacă le foloseşti, este treaba ta.

— Bine, dar tot nu pot să ies din reacţiile astea violente, nu le pot opri! Mă apucă furia când văd atâta neruşinare, atâta bătaie de joc! Nu mă pot stăpâni, şi nici nu mă pot minţi că n-am simţit ceea ce am simţit. Asta n-o mai pot face. Măcar acum recunosc ce simt.

— Şi foarte bine faci, adică să nu te minţi, să nu pretinzi că eşti liniştită, că nu ai nicio reacţie de violenţă când, de fapt, tu ai. Asta ar fi cea mai mare iluzie dintre toate. Nici că vei mai găsi calea spre adevăr dacă vei proceda în felul ăsta. Vezi tu, violenţa este transferată în noi de la bun început. Este o întreagă artă să poţi alchimiza acest aparent dat al naturii. Când observăm nedreptăţile sau  minciunile trebuie să ne amintim de trista natură inferioară a celor care poate fac aşa doar din neştiinţă. Trebuie să avem compasiune şi să ne rugăm pentru acele suflete care trăiesc în minţi încăpăţânate şi hipnotizate.

— Care neştiinţă?! Care neştiinţă? … că, uite, şi-acum am luat foc! Sunt foarte ştiutori şi foarte „ştiinţifici“ când fac toate astea. Ştiu exact ceea ce fac! Exact!

— Sau execută nişte ordine pe care nu le înţeleg şi se tem pentru propria viaţă.

— Ce viaţă mai poate trăi un om cu asemenea greutate pe conştiinţă? Cum să mai trăiască ştiind că a distrus vieţile altor oameni, a distrus pământul, natura, a otrăvit şi a participat prin „ştiinţa“ sa la nimicirea altor vieţi?

— Înţeleg că din punctul tău de vedere, ar fi imposibil. Dar acesta este doar felul în care gândeşti tu acum, felul în care tu te-ai simţi dacă ai avea o asemenea greutate pe suflet. Deschide-ţi mintea şi acceptă că sunt atâtea alte posibilităţi, atâtea paliere de conştiinţă în acest univers al Terrei, o diversitate excepţională. Toate palierele se întâlnesc aici. De la cele mai joase până la cele mai înalte.

— Dar de ce există toate astea? De ce le este permis să existe? Mie asta mi se pare aberant. De ce lasă Dumnezeu să existe asemenea paliere joase, toate astea rele şi urâte?

– Pentru că altfel s-ar opri totul. De ce trebuie să existe fierea, secreţia atât de acidă a vezicii biliare? Ca să ajute în distrugerea bacteriilor, în dizolvarea grăsimilor, în digerarea mâncărurilor. Ficatul curăţă sângele şi-l face bun şi potrivit pentru întregul organism, dar ceea ce curăţă el, resturile acelea tot prin organism circulă. Ceea ce pare a fi atât de rău este, până la urmă, necesar funcţionării întregului corp. Fiecare lucru are sensul său. Dacă la o primă vedere pare a fi negativ şi urât, iată că rolul său poate fi extrem de important. Dacă n-ar exista minciuna, ai putea să ştii ce-i adevărul?

— Ăsta e un răspuns din ăla inteligent, dar nu ştiu, zău, cum m-ajută pe mine să-mi depăşesc reacţia! Ca să nu mai spun că cel puţin la nivel intelectual îmi doresc să depăşesc marginile astea care se opun. M-am săturat de ziduri!

— Poate că şi reacţia ta este un rău necesar. Pentru a te putea înălţa dincolo de reacţie, trebuie să trăieşti schimbarea, nu s-o gândeşti. Nu este suficient să gândeşti. După ce gândeşti, trebuie să şi observi cum îţi joacă tiparele vechi pe sub nasul inteligenţei, să le surprinzi şi să le întrerupi. Şi chiar dacă persistă, dacă încă se mai petrec asemenea reacţii, dar ele vor deveni din ce în ce mai mici ca intensitate şi din ce în ce mai rare atunci când te vei stabiliza în iubire. Chiar şi din iubire poţi manifesta o reacţie, dar aceasta nu va mai conţine violenţa, ci înţelepciunea. Vei alege să reacţionezi conştient, nu să fii supusă unei reacţii automate, dintr-un tipar subconştient stimulat de un factor din exterior. Ai răbdare cu tine.

— Adică e bine că reacţionez?!… Că nu mai înţeleg nimic!

— Păi, nu ţi-am spus de la început? E bine că-ţi recunoşti reacţiile. Încetul cu încetul le vei putea transforma energia, iluminându-le cu iubirea autentică pe care ştiu că o trăieşti.

— Ah! Deci e bine dacă reacţionez… şi eu care mă învinovăţeam!

— Învinovăţirea este tot o reacţie a eului, a intelectului supus normelor, tradiţiilor, tiparelor. Dacă Dumnezeu te iartă, tu de ce nu te ierţi?

— Păi, asta e, că nu pot! Şi mă enervez de câte ori constat că iar am reacţionat, la fel ca în trecut. Şi-atunci mă gândesc că n-am făcut niciun pas, că sunt tot acolo unde eram când am venit la tine.

— De fapt, nici nu plecăm undeva. Schimbarea se petrece într-un punct. Până şi ideea de evoluţie are un tipar subconştient în reprezentările noastre mentale fiind asociată cu urcarea unor trepte sau cu parcurgerea unui drum. Acest drum nu este mai mult decât universul dintr-un punct.

— Asta sună a Eminescu! „Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii e stăpânul fără margini peste marginile lumii“!

— Exact!