8 Septembrie

Cred că am mai scris asta cândva, pe undeva. Nu-mi place să repet. Mi-e greu să accept că o idee nu este receptată din prima sa exprimare, deşi este evident că omului îi trebuie multă repetiţie pentru a învăţa ceva. Hmmm, asta îmi aminteşte de Eternul exerciţiu:

Îţi trebuie un exerciţiu,

o repetiţie în toate,

dar mai ales în suferintă,

în naşterea prin mâini,

în existenţa cuvintelor în vârful degetelor

sau a sentimentelor în mijlocul palmelor.

Îţi trebuie o repetiţie

pentru-a muri

şi-a învia.

Întotdeauna m-a frapat insistenţa oamenilor, în rugăciunile create de ei, de a-i cere Maicii Domnului să se bucure. Întotdeauna mi s-a părut chiar un fel de necuviinţă. Cine ştie ce a trăit Ea, omul, mama, femeia? Cine poate cunoaşte cum e să-ţi vezi Fiul crucificat de răutatea lumii omeneşti?

Oare aşa vor să-şi spele ei păcatele, cerându-i Ei să se bucure?

Cine poate să se bucure că a fost ales de Dumnezeu pentru a suferi? Este o onoare să fi fost ales de Dumnezeu pentru a împlini o sarcină, pentru a duce la bun sfârşit o datorie… Ce datorie? Are Dumnezeu datorii faţă de omenire? Sau poate din marea sa Iubire a mai trimis un ajutor. A născut-o pe Ea. Pentru oameni, pentru evoluţia lor.

A trimis mai multe ajutoare, prin toţi oamenii deveniţi mari avataruri, prin iluminaţii, înţelepţii, misticii… Trimite constant ajutor chiar şi printr-un cerşetor, printr-un om al străzii, printr-o privire, printr-o frază… prin oricine şi orice găseşte potrivit în clipa aceea. Cum ar putea “lucra” altfel decât prin oameni?

Nu avem noi disponibilitatea şi deschiderea de a recepta aceste mesaje, aceste ajutoare. Nu vrem să fim deschişi. Ne închidem între limitele gândurilor la care avem acces în contextul nostru, cum este dat să fie acesta, ne închidem între limitele trăirilor conforme cu normele societăţii, ne agăţăm de tot felul de principii şi dogme şi ne lăsăm dominaţi, încă, de frică. Ne e frică şi de frică.

Cu peste 10 ani în urmă am primit o icoană, aceasta din imaginea ce însoţeşte acest articol. Am prins-o pe perete, în sufragerie, astfel încât s-o pot vedea din locul unde îmi petrec cel mai mult timp. De când am văzut-o, am simţit profund în fiinţa mea adevărul cuprins în cele şapte săgeţi ce-i străpung corpul.

Ce ştim noi, de fapt, despre viaţa de după crucificarea Fiului său? Sau de dinaintea naşterii Lui? Ce ştim noi despre Ea?

Putem înţelege noi, oamenii de acum, îmbunătăţiţi de atâtea informaţii ce erau indisponibile la vremea aceea, ce a trăit Ea?

Ştim că a depăşit dualitatea dacă privim statuile catolice înfăţişând-o călcând peste capul şarpelui, sau al dragonului, animalul din om care, aşa cum spune Dr. Hawkins, este responsabil cu uciderea, cu supravieţuirea lui cu preţul morţii altuia fără vreo umbră de remuşcare. Ştim că nu ar fi putut fi “aleasă” dacă nu ar fi avut o minimă pregătire înainte? Că orice frecvenţă trebuie să aibă un receptor pentru a putea fi cu adevărat recepţionată, înţeleasă şi trăită?

Îi sărbătorim naşterea, azi, în mult mai puţină bucurie decât îi sărbătorim moartea. Adormirea, Înălţarea, eliberarea din corpul uman limitat şi aproape condamnat, prin contextul planetar, la suferinţe, ar putea fi o sărbătoare a acelui suflet/spirit. De ce preferă oamenii să celebreze moartea mai degrabă decât viaţa? Poate că tânjesc neştiut după această eliberare. Poate că aşa este, intrarea în viaţa de om, parcurgerea călătoriei acesteia, cu toate suferinţele ei, ar fi mai degrabă de uitat decât de celebrat. Sau poate pentru că nu le mai stă în ochi ca un ghimpe adevărul existenţei-realităţii Iubirii. Nu îi mai deranjează cu modelul pe care îl oferă. Nu îi mai sâcâie ca pietrica din pantof.

Cât de importantă este amprenta unui nume? Cât de important este botezul, strigarea numelui către Ceruri, aducerea înţelesului şi frecvenţelor conţinute în acel nume către corpul nou-născutului? Cât de important este numele pentru destinul omului? Cât poate limita numele măreţia spiritului coborât în carne?

Din marea sa bunătate, bunăvoinţă şi compasiune, din Iubire dăruieşte Maica Domnului cu bucuria de a fi de folos. Nu ştiu dacă este mai mare bucurie, poate doar aceea a contopirii finale a spiritului cu Lumina-Iubirea-Absolutul din care s-a desprins.

La mulţi ani celor ce poartă amprenta numelui Ei!