Sufletul azi

„INDIGO: Şi ce să fac? Să merg mai departe pe calea asta sau nu?

VERDE: Să mergi pe calea pe care te‑ai simţit bine. Să avansezi pe calea pe care ai simţit că te reîntregeşti, că te poţi întâlni, într‑adevăr, cu tine. Până la capăt.

ALBASTRU: Şi dacă nu voi şti nici atunci dacă m‑am întâlnit cu mine? Cum poţi să fii sigur?

VERDE: Vei şti cu siguranţă! Viaţa şi evenimentele ei îţi vor arăta dacă este sau nu calea cea potrivită. Nu dogma, nu dependenţa, nu ataşamentele, nici măcar credinţa. Ci realitatea sufletului tău. Este singurul prieten pe care îl ai. El îţi va arăta, el îţi va spune. Va da din aripi în pieptul tău şi tu vei şti. Este prietenul care te pune în legătură cu toată ţesătura universului. Dar dacă îl trădezi, dacă‑l îngropi, dacă îl vinzi sau îl negi, îţi va fi mai greu, pentru că lumina este a lui, şi fără lumina sufletului care să‑ţi lumineze înţelegerea, eşti în pustiu.

Fii iubire! Fii lumina şi iubirea ce eşti!”

(fragment din “Eternul Spectator”, text cuprins în Teatru, volumul 2)

Mi-am amintit de fragmentul acesta cu sufletul care dă din aripi în pieptul omului atunci când omul chiar trebuie să înţeleagă ceva important, să aibă o certitudine, să ştie că acela este adevărul. Nu are nicio legătură cu “fluturii din stomac”. E un alt fel de semnal care se simte în piept, chiar în faţa inimii. Poate că, fiziologic, este însăşi glanda timus – glanda bucuriei, cum i se mai spune datorită hormonilor pe care îi eliberează – şi ea dă semnalul. Acea tresărire însoţită de un sentiment de bucurie luminoasă şi caldă ce se împrăştie uneori în tot trupul, alteori, mai plăpândă, alunecă prin braţe până în palme, până în vârfurile degetelor. O emoţie asociată iubirii pentru că asta este sufletul, nu-i aşa? Iubire din Iubirea ce ne ţine pe toţi la un loc. O fărâmă din Iubire înghesuită într-un corp atât de mărunt, atât de limitat şi totuşi, atât de important.

Dar cine mai ascultă de mesajele sufletului în timpurile astea în care sufletul a devenit cea mai tare marfă? Se vinde sufletul cu-atâta uşurinţă pentru faimă, pentru bani, pentru o viaţă mai bună sau mai lungă, se vinde chiar şi pentru un acoperiş deasupra capului. Se vinde pe vreo convingere, pe vreo politică, se dă chiar şi pe gratis, că nu prea înţeleg oamenii cum e cu puterea lor cea adevărată. Se vând sufletele pentru timp, pentru viitor, pentru vise şi proiecţii ale minţii infestate de trendurile societăţii.

Am auzit o conversaţie între două femei tinere, până în 30 de ani, din care am înţeles că în prezent cuplurile nu se mai adună din iubire. Iubirea este ceva perimat, nu-ţi ţine nici de foame, nici de poziţie în societate, e ceva care doare, în general, deci e incomodă şi este de evitat. În ziua de azi trebuie să aibă o maşină cel puţin la fel de scumpă ca maşina ei, trebuie să aibă cel puţin un apartament mobilat după noile trenduri, dacă nu are o vilă pe malul lacului, să arate bine, să meargă la sală, să facă cel puţin la fel de mulţi bani ca ea… căci altfel, cum? Doar n-o să-l susţină ea financiar pe el!

Am văzut tinere de nici 25 de ani cu tot felul de botox-uri, în buze, în sâni, în fese şi mai ştiu eu pe unde. Acestea nu sunt neapărat mai înstărite, mai realizate ca celelalte, dar vor să devină bogate şi să trăiască viaţa de lux pe care o urmăresc pe canalele media. Pentru a “deveni”, trebuie să arate într-un fel astfel încât să atragă bărbaţii bogaţi care nu se uită la orice corp. Trebuie să arate ca în imaginile-model, ca modelele impuse prin repetiţie în subconştientul colectiv.

Ce te faci, că şi cu bărbaţii e la fel! Au aceeaşi mentalitate, acelaşi tip de viziune despre adunarea într-un cuplu. Se fac evaluări şi analize financiare, de statut şi poziţie socială, se evaluează beneficiile în timp şi-abia după aceea, evident, dacă arată bine, dacă simte vreo atracţie fizică… Alţii, cu dorinţa de a-şi trăi setea de control şi putere asupra altor oameni, se gândesc să-şi aleagă, dimpotrivă, o fată tânără, nu prea deşteaptă, mai sărăcuţă, astfel încât să fie uşor de controlat, de posedat.

În curând, petrecerea timpului şi satisfacerea plăcerilor va deveni şi mai simplă. Un corp perfect, din cine ştie ce material rezistent învelit cu nu ştiu ce materiale care nici nu se strică, nici nu îmbătrânesc, dar se simt aproape la fel cu pielea umană, însoţit de inteligenţa artificială care a adunat toate informaţiile despre tine, le-a compilat, ţi-a făcut profilul psihologic şi ştie exact ce ai nevoie şi când, va fi mult preferat de oamenii aceştia îndepărtaţi de umanul atât de problematic, de sufletul atât de greu de înţeles. E mult prea complicat şi neproductiv să consumi timpul meditând la existenţa sufletului, la existenţa a ceva pentru care nici măcar nu există vreo certitudine ştiinţifică. Însă, Mintea, da, ea face totul şi toţi banii. Învaţă cum să gândească pozitiv, cum să-şi proiecteze ţelurile, cum să-şi menţină atenţia asupra obiectivelor, cum să facă banii care le vor aduce libertatea şi fericirea… Fericirea aceea “tiparită” prin reviste, podcasturi, afişată în clipuri video şi fotografii, fericirea fardată, jucată, atât de goală de conţinut. pe aceea şi-o doresc, hipnotizaţi de strălucire precum maimuţele care nu rezistă dacă văd ceva strălucitor, fie că este aur, fie că este vreo tinichea.

Poate că dragostea trece prin burtă, însă iubirea nu trece. Iubirea este. Şi ea îţi trezeşte bucuria.

În prezenţa Iubirii te simţi întreg, te simţi uşor ca un fulg şi puternic ca un vulcan, eşti plin de energia Vieţii, te simţi împlinit, nu-ţi lipseşte nimic şi simţi că trăieşti cu adevărat în prezent. E simplu şi frumos să trăieşti în “acum”. Eşti conştient de plinătatea, de întregul, de frumosul şi simplitatea clipei, singura unitate de măsură a Realităţii. La trăirea aceasta a Iubirii ajungi prin Adevăr.

Mulţi se trezesc la un moment dat „realizaţi”, cu toate planurile realizate şi cu un mare gol în “sufletul” pe care nu-l cred a exista. E un gol în ei, deşi nu ar trebui să fie, că doar au de toate, nu le lipseşte nimic. Se duc la psiholog, plătind banii care i-ar putea ajuta să primească răspunsurile şi soluţiile de care au nevoie. Sau, mai rău, se îmbolnăvesc şi se întreabă de ce, că doar au dus o viaţă sănătoasă, au mâncat bio, au făcut sport, au urmat toate trendurile legate de sănătate şi longevitate, şi-au împlinit toate dorinţele…

 Nu mi-e uşor să scriu lucrurile astea. Nici nu ştiu de ce o fac, că doar sunt cunoscute, atât de cunoscute şi… nimic nu se schimbă. Până s-o schimba! Până vor colapsa toate lumile astea paralele în punctul Inteligenţei Artificiale Generale. Unii zic că în numai cinci ani vom ajunge la performanţa de a avea o maşinărie egală sau chiar mai puternică decât omul. O maşină care va putea face absolut tot ce face omul. Probabil chiar şi copii. Umanoizi, aproximativ umanoizi, mână de lucru să fie. Este nevoie de creierele umane şi de sufletele alea nerecunoscute pentru a atrage în manifestare anumite informaţii, unde, frecvenţe. Viaţa, adevărata viaţă, suflul acela de viaţă nu poate fi atras de maşinării pentru că este o Taină. (Şi sper că Taină va rămâne.) Suflul Vieţii este în sufletul omului. Ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, ăla nerecunoscut de trendurile succesului, banilor, faimei sau greşit înţeles şi chemat prin slujbe speciale plătite prin biserici.

În acelaşi timp, o altă “lume”, prezentă şi ea din ce în ce mai evident, caută Adevărul, caută în profunzimile vieţii, nu se limitează la straiele strălucitoare. Nu că ar fi ceva rău în hainele frumoase şi scumpe, în realizările financiare, în renume. Totul este permis şi bun şi posibil. Valenţa face diferenţa, ca la atomi – câţi electroni cedezi de pe ultimul strat şi câţi poţi primi, de ce fel, în acest schimb, în acest proces de transformare, de evoluţie. O evoluţie este şi aceea de a deveni putred de bogat în bani fără valoare.

Unii caută să-şi facă timp să înţeleagă, caută sensul propriei existenţe, nu se limitează la a o îndura. Caută echilibrul, pacea şi bucuria de a trăi această existenţă cât mai deplin şi cât mai frumos, caută bucuria de a fi.

De fapt, cu toţii căutăm Iubirea. Nu fericirea, ci Iubirea. Cu toţii ne dorim să trăim acea Iubire în care suntem precum peştii inconştienţi de apa care îi susţine, care îi trăieşte. Plutim în Iubire, înotăm în Iubire, dar ochii noştri nu pot vedea decât o parte sau alta a spaţiului în care ne jucăm şi uneori chiar ne ucidem în căutarea Iubirii. Ne trebuie al treilea ochi, acela central, care să adune semnalele primite de la ochii făcuţi să vadă când binele, când răul, ochiul care să vadă întregul neîmpărţit. Privirea, perspectiva aceea nu ştim să ne-o dorim.

„ACTRIŢA: Uneori trebuie să ne desfacem ȋn bucăţi până ȋn punctul ȋn care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi‑apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare. Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să‑şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s‑o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să ȋngenunchezi în faţa ei, ci s‑o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de‑a iubi, să‑i dăm voie să‑şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să‑l lase să fie.

…

ACTRIŢA: Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia asta universală este iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.”

(fragment din “Eternul Spectator”, text cuprins în Teatru, volumul 2)