De Am văzut aseară Hysteresis II – Moon, partea a doua a proiectului Hysteresis (despre prima parte am scris aici). Perspectiva feminină din povestea iubirii sau, altfel spus “cum moare iubirea dintre el şi ea”, a adus în scenă Apa. A plâns ea şi pentru spectatori.
Un poem al mişcării corzilor ce vibrează iubirea până când muzica ei se transformă în tăcere, până când se sufocă în uitare.
Un spectacol frumos şi greu, visceral, o tensiune crescândă până când începe să te doară pe tine, spectator sau… spectatoare. Te doare sublim.
Cât de poetic – şi profund realist în acelaşi timp – poate fi un text despre iubirea femeii astfel încât să fie pe placul bărbaţilor? Câte superbe metafore trebuie să elimini pentru a oferi suportul necesar înţelegerii “celeilalte specii”?
(Eu aşa am ajuns să consider la un moment dat, că suntem specii diferite, chiar dacă avem multe în comun ca oameni. Dar, ca “bărbat” şi “femeie”… cu războiul ăsta dintre el şi ea… Cu ani în urmă am şi scris o piesă care se cheamă “Specii diferite”, dar pe care nu am apucat să o pun în scenă. Înţelegând asta, am putea renunţa la aşteptări şi am porni la drum cu intenţia de a cunoaşte cealaltă specie care, da, ar putea deveni complementară.)
Hm! Constat că nu m-am putut abţine să nu încep cu ceea ar fi trebuit complet ignorat. La plecarea din grădina Cuibului, în spatele meu, un tânăr, înalt, frumuşel chiar, cu oarecare alură de poet, spunea că i-a plăcut tot, decorul, elementele speciale, dansul, muzica, mai puţin textul. Nu era pe gustul său. Culmea este că îl cred. Pe “gustul” mângâietor şi aducător de măruntă plăcere nu cred că ar fi putut fi un asemenea text dramatic, un poem atât de delicat şi puternic în acelaşi timp, un poem în proză ale cărui prime trei capitole par că te pregătesc pentru ce va urma… dar, nu. Nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce se întâmplă fizic, în faţa ta, pe scena rotativă pe care cei doi excepţionali actori şi dansatori, Roxana Costea şi Radu Pătru te vor împinge să vezi, te vor obliga să nu poţi închide ochii chiar dacă te doare. “O confesiune a corpului și a memoriei lui, care vorbește nu doar despre ce s-a întâmplat, ci despre cum a fost trăit.” spune sinopsisul acestui spectacol. Arta cu care aceste corpuri îţi povestesc despre poetica muribundă iubire este de sine-stătătoare. Ar putea fi, da, un spectacol în sine şi în absenţa textului spus de Serin Jemaa. Efectele combinate, însă, fac astfel încât… “spectacolul invită privitorul să simtă mai crud, mai tandru, mai adevărat”. Da, este crud şi tandru şi adevărat. Este frumos!
Şi chiar dacă ploaia sub care s-au sărutat prima oară poate părea că revine ca o amintire ce ar putea reînvia ori naşte un nou început, nu vă lăsaţi amăgiţi. De data aceasta menirea ei este una de curăţare, de stingere a focului interior, de împărţire a albiei în două, a râului, cândva unul, în doi afluenţi ce se vor reîntâlni, poate, doar în mare.
Aş vrea să scriu mai mult, dar mă grăbesc să închei şi să public articolul pentru că se mai joacă câteva seri. Dacă mai găsiţi locuri, mergeţi să-l vedeţi. Nu vă va întrista, vă va îmbogăţi!
Felicitări, Roxana Costea, atât pentru interpretare, cât şi pentru creaţia coregrafiei!
Felicitări Radu Pătru! O interpretare impresionantă!
Felicitări, Cuibul Artiştilor!
Şi, da, mai este un bun spectacol, Ataraxia, pe care l-am văzut, dar nu am apucat să scriu despre el. Bănuiesc că pe acesta îl veţi puterea revedea şi în toamnă. Hysteresis II se joacă doar afară, în grădină, doar vara.
P.S. “Lozul” pe care l-am tras eu spune “Să îţi aminteşti că încă poţi simţi ceva.” Mi-am amintit.
Iar “lozul” pe care l-a tras prietena mea, a cărei zi de naştere a fost ieri, a fost acesta:
Worlds of Words 